Mancatul a fost dintotdeauna un act social, si asa va ramane. Prin urmare, contextul e important: cu cine stai la masa, de ce, unde mananci, cum ai ajuns acolo, cine iti da de mancare si de ce, cine e omul acela, cine a gatit si cine serveste, langa cine ti-ar placea sa stai la masa si pe cine nu ai vrea sa vezi alaturi. Sigur, can mergi la restaurant, unele dintre aceste intrebari se mai estompeaza, insa niciodata cu totul.

In tarile cu o traditie gastronomica bine conturata, micul restaurant familial, si familial in toate felurile posibile, adica deschis si tinut de catre o familie, la care vin sa manance alte familii, face parte din patrimoniu, si nu doar cel gastronomic, ci si din cel cultural, in general, mai larg. El gateste, nevasta face curat si serveste clientii, fiica da si ea o mana de ajutor cand se intoarce de la scoala, fiul alearga repede sa cumpere cate ceva. Toata lumea din jur ii stie, si ei ii stiu pe toti cei din cartier. Apoi, toate celelalte combinatii: amfitrionul gateste si un angajat serveste, patronul sta cu clientii si are grija de ei, si cineva mai talentat decat el gateste si ce s-ar mai putea imagina. Oricum, stii la cine mergi, sau cine iti gateste, sau si una si alta.

Asa era si in Bucurestiul de dinainte de a deveni necivilizat, odata cu instalarea comunistilor. In 40 de ani, aceasta normalitate s-a intors cu josul in sus, si nu da multe semne ca ar urma sa revina la locul ei. Si unul dintre obiectivele declarate raspicat aici, pe Restograf, este acela de a-i incuraja cat de tare putem pe cei care incearca sa faca asta, si pe cei care nu incearca sa ascunda nimic, in general. Oamenilor civilizati le place sa mearga in astfel de mici restaurante. Si unora dintre cei necivilizati, cu siguranta, insa aceia sunt mai putini. Or, noi ne straduim din rasputeri sa incurajam tot ce este onest si transparent in actul gastronomic public, si tot ceea ce este civilizat in aceste locuri, in general.

Eu, personal, in aceste mici restaurante m-am simtit cel mai bine, de cand ma stiu. Si, cand am cu ce, incerc sa le promovez si sa le ajut, uneori criticandu-i disproportionat de tare pe cei care sunt in “tabara” cealalta. Multi au fost mirati de notele pe care le-am dat la ambianta unor mici bistrouri improvizate, cu pereti de placaj si cu flori de plastic in glastre prafuite. Ce am scris mai sus explica, in mare parte, aceasta subiectivitate.

Peter’s Kitchen Bistro e unul dintre aceste mici localuri despre care scriu cu multa simpatie. Au preluat de la La Vie en Rose ciudata casa roz de pe strada Sperantei, chiar langa Piata Rosetti, si au deschis in octombrie 2014. Despre strada Sperantei scrie in multe carti si romane. E Bucurestiul vechi acolo, cu istorie si cu poezie. Casa e bizara, cineva s-a incapatanat sa o faca intr-un loc in care nu poti construi o casa. Cred ca are o singura camera, cu o latime de vreo trei metri la intrare si care se largeste putin spre capatul care da spre bucatarie, insa nu cu mult. Are si o arcada pe mijloc, spre a-ti da parerea ca intri in a doua camera.

Citeste si:

Peter din numele restaurantului e Petrisor Mihalcut, un tanar bucatar din poza care a plecat in lume imediat ce a avut ocazia. A ajuns si in Anglia si al lucrat mult acolo, ca bucatar. Acum si-a luat familia si s-au intors in Patrie. Au gasit casa ciudata libera si au hotarat sa isi deschida acolo un mic bistrou, acest Peter’s Kitchen Bistro. El gateste, doamna Mihalcut, o faptura subtire si adorabila serveste, spala pahare, da cu matura si, cu siguranta, da si o mana de ajutor in bucatarie, cand e sa fie.

Nu cred ca Petrisor s-a intors cu multi bani din Anglia. Imi inchipui ca a lasat camera asa cum a gasit-o si s-a dus direct in bucatarie. Au mocheta pe jos, niste scaune gros tapitate, recuperate din vreo fosta casa de serviciu a lui Gheorghiu Dej, cateva poze pe pereti, soba de teracota. Ne-a placut mult la Peter’s Kitchen Bistro, eram in vremurile copilariei noastre. Daca nu ar fi fost un fum scarbos, si acela chiar de la niste apropiati sau chiar rude ale Mihalcutilor, le-am fi pus o nota mult mai mare la ambianta.

Am ramas uimit, si apoi m-am bucurat, sa vad doar cateva feluri in meniul lui Petrisor. Mancare destul de simpla, ca la englezi, cu hamburgeri, cartofi prajiti, ceva gratare, budinci, mancare gatita. Tot ce am mancat a fost bun, unele chiar foarte bune fata de ceea ce inseamna bucataria englezeasca. Si preturile destul de mici.

Peter’s Kitchen Bistro e un mic de tot restaurant familial, al lui Peter, bucatarul, si al familiei lui, un bistrou cinstit, cu mancare buna si ieftina, cald si boem. E munca cinstita acolo, care trebuie incurajata de catre oamenii civilizati.