In fiecare dimineata, pe o banca din fata blocului meu, sta un batran care tremura. E imbracat la fel de gros, fie vara, fie iarna. Are o cutie asezata la picioare, in care ii poti pune bani, daca vrei. Mai multi oameni din bloc s-au oferit sa il ajute, dar ii refuza intotdeauna. De cele mai multe ori, refuzul e plin de cuvinte pe care vi le pot repeta, dar nu aici. Pentru comunitatea din blocul meu, omul este personificarea cersetorului bogat din Romania.
In fiecare dimineata, in prima intersectie pe care o traversez in drum spre birou, un adolescent imi spoieste parbrizul cu o licoare maronie. Ii fac semn ca nu am nevoie de licoarea lui, dar continua sa o improaste pe parbrizul masinii, dominat de o furie neinteleasa.
In fiecare dupa amiaza, cineva gateste in blocul unde se afla biroul meu (un bloc ocupat in majoritatea sa de birouri ale unor firme). Invariabil, in jurul orei 16.00, arde mancarea si deschide usa de la intrare sa aeriseasca in casa. Intr-un gest nobil, desigur, imparte cu ceilalti locatari aroma bunatatilor pe care s-a chinuit sa le prepare.
In acelasi moment, zgomotul dulce al unui polidisc ne anunta pe toti ca in bloc, cineva isi recompartimenteaza casa. Ori o demoleaza. Ori face arta in metal. Au fost cazuri in care, locatari mai indrazneti au batut la usa cu pricina si au sperat sa capete un dram de liniste. Fara exceptie, au primit in schimb privirea crancena a unei mutra acre, care e constienta de dreptul proprietarului de a face ce vrea in casa lui.
Seara, in drum spre casa observ din ce in ce mai multe masini controlate de soferi incordati care au pornit-o, ca si mie, pe soselele Bucurestiului. Primesc doza zilnica de injuraturi, chiar daca n-am incalcat cu nimic regulile de circulatie, si ajung acasa, la fel de relaxat ca azi de dimineata.
In drumul meu pe scari pana la etajul doi, imi alint narile cu aromele traditionale pe care le emana plasele de gunoi scoase la usa de vecina de la etajul unu. Ma intreb intotdeauna, ca o masina stricata, de ce nu le duce la ghena care e la doar cativa metri de usa apartamentului. Uneori, le duc eu, pentru ca ma simt cuprins de o jena sora cu disperarea cand ma gandesc la izul care ma va astepta maine, in drum spre usa blocului.
Acasa, minutele in care astepti sfios atingerea somnului sunt intrerupte din cand in cand de zgomot de ciocan, bormasina, mutat de mobila si multe altele. Blocul meu imi demonstreaza in fiecare zi ca e anumat precum un furnal care duduie asemeni economiei romanesti.
Bineinteles ca nu patesc toate aceste lucruri in fiecare zi. Probabil ca daca s-ar fi intamplat asa, acum scriam pe pereti la vreun spital de nebuni. Si nu m-ati fi putut citi defel. Din pacate, se intampla indeajuns de des incat sa cred ca o sa mai treaca multa vreme pana voi deveni imun.
In fiecare zi, politicienii ne amintesc intr-o campanie electorala furibunda, ca am intrat in Europa. Ca o sa ne fie bine si ca o sa absorbim fonduri europene precum buretii de baie. Ca nu mai sunt ei, europenii, si noi, romanii. Suntem cu totii o mare familie care trudeste spre binele unei tarisoare mai mari decat Romania.
E adevarat, am intrat in Europa. La fel au facut-o si oamenii de mai sus.
Presupun ca taria de caracter a unui popor nu sta in aderenta declarata la telurile fixate de politicieni. Putini oameni inteleg cu adevarat ce inseamna Europa. Putini sunt interesati sa plece din Romania. Putini au in gand sa beneficieze de pe urma transformarii importurilor europene in schimburi extracomunitare.
Taria de caracter a unui popor sta in acceptarea unei reguli simple: sa faci orice atata vreme cat nu il deranjezi pe alt lucuitor care are aceleasi drepturi ca si tine. Taria de caracter a unui popor consta in alegerea unor lideri care sa impuna respectarea acestei reguli simple.
Cred ca in viitor, Europa n-o sa fie de ajuns.
