De Ziua Culturii Naționale, ca publicație economică ne uităm totuși mai puțin la litere și mai mult la cifre. Mai precis, la cât a câștigat de-a lungul vieții sale Mihai Eminescu, dincolo de imaginea din conștiința publică, ce ni-l înfățișează pe poet într-o perpetuă sărăcie.
”Vă spun drept că trăiesc cu mare greutate. În momentul în care vă scriu aceste șiruri mă aflu în lipsă deplină de bani”, le scria prin 1871 Eminescu părinților săi. Pare că toată viața poetului a stat sub semnul acestei lipse de bani. Ce arată însă cifrele? Am reușit să găsim date pentru aproape toate ”joburile” deținute de Mihai Eminescu de-a lungul vieții - dar și pentru alte venituri ale sale.
NOTĂ: valorile din articol sunt în leul ”de la 1867”. Acesta era echivalent cu un franc francez, care ca putere de cumpărare ar fi azi puțin peste 4 euro. În mare și cu aproximarea de rigoare, putem spune că un leu de pe vremea lui Eminescu este egal cu 20 de lei de azi.
Ce puteai cumpăra cu un leu în vremea lui Eminescu
Tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, se plângea și el mereu de bani, dar nu era tocmai sărac: spre sfârșitul vieții mai avea o avere de 18.000 de franci – adică tot atât în leii de atunci. Era o sumă considerabilă în condițiile în care un înalt funcționar de stat putea ajunge la 1.200 de lei pe lună, dar majoritatea luau sub 50 de lei. Un muncitor calificat câștiga în jur de 140 de lei pe lună, iar majoritatea românilor, adică cei din mediul rural, aveau venituri sub 500 de lei pe an. Un kilogram de pâine costa în jur de 0,20 de bani, unul de carne - cam un leu, unul de mălai, 16 bani. Un ou costa 4-5 bani, un litru de lapte, în jur de 35 de bani, iar unul de ulei, cam 1 leu și 30 de bani.
Citeste si:
Noi am început pregătirile pentru „HR 2.0 - Piața muncii, între prudență și încetinire economică”, unul din cele mai importante evenimente din România dedicate pieței muncii. Vrei să afli cum trebuie să arate o campanie eficientă de employer branding care să contribuie la o piață a muncii mai sustenabilă? Îți aducem experții de care ai nevoie, pe 3 aprilie 2024, la Hotel Sheraton. Aflăm împreună insight-uri valoroase, de la profesioniștii care contează și care dau tonul în piața de HR. Asigură-ți un loc înscriindu-te gratuit AICI.
Pe lângă acești 18.000 de lei, știm că tatăl lui Eminescu a vândut moșia de la Ipotești, de peste 400 de hectare, cu 8.200 de galbeni în 1878. În banii de atunci, suma este de aproape 100.000 de lei, dar Gheorghe Eminovici a încasat doar o parte din ea. Zestrea mamei poetului, Raluca Jurașcu, a fost de 3.000 de galbeni, adică peste 35.000 de lei.
Citeste si:
Nu putem deci spune că Gheorghe Eminovici era chiar ”sărac și împovărat”, așa cum îl descria fiul său. Cu câțiva ani înainte de a muri încasa doar din vânzarea de porumb peste 2.600 de lei – adică de peste cinci ori venitul anual al majorității românilor – și îi dădea și lui Mihai 100 de galbeni (aproape 1.200 de lei) de cheltuială. Dar, după moartea bătrânului Eminovici în 1884, familia s-a ruinat rapid.
FOTO: bymandesigns / Shutterstock.com
Salariat la 15 ani
Veniturile poetului au fost în general variabile, mai ales că recunoștea că ”din sacrificii personale, în sensul strict al cuvântului, nu mi-a trecut nici prin minte vreodată ca să trăiesc”. S-a angajat prima dată în 1864, iar un an mai târziu era copist la Comitetul permanent al județului Botoșani. Câștiga aici 250 de lei pe lună, dar este vorba de leii vechi, care erau doar o monedă de cont; de fapt, erau 92 de lei ”de la 1867” pe lună, o sumă nu tocmai infimă pentru un tânăr de 15 ani. A renunțat însă rapid la acest ”job de birou” și a început să ducă o viață hoinară, pribegind prin Bucovina și Transilvania – și, evident, a rămas fără niciun ban.
Citeste si:
Ulterior, prin 1867, Eminescu a devenit sufleur într-o trupă de teatru. Lua 60 de bani pe zi, după unele surse, iar după altele chiar peste 80 de lei pe lună. A devenit ulterior copist la Teatrul Național, unde știm mai sigur că lua lunar 166 de lei.
Eminescu la studii: cafele la spirtieră
În timpul studiilor la Viena, Gheorghe Eminovici îi trimitea fiului său 18-20 galbeni pe lună – 211-235 de lei. Eminescu trăia însă pe datorie și trimitea acasă telegrame de felul acesta: ”Până azi n-am primit banii lunii curente. Am necesitate. Rog trimiteți la moment.” Avea însă dreptate să se plângă de bani: chiria pe o lună era cam 12 galbeni (florini) și la fel și prânzul pe bază de abonament, iar cina la o pensiune din Viena, tot pe bază de abonament, costa și ea peste 7 galbeni lunar. Doar pe cafele Eminescu ar fi cheltuit cam 3 florini pe lună, deși și le făcea de obicei singur. ”O ducea-n cafele gătite de dânsul la maşina de spirt şi-n mezeluri cumpărate-n pripă”, relatează Ioan Slavici.
Citeste si:
Nu este însă sigur că galbenii (”gulden”) primiți de Eminescu de la tatăl său - și despre care știm din scrisoarea unui coleg - erau florini și nu o monedă de aur cu valoare de 4 sau chiar 8 ori mai mare. În acest caz, situația financiară a tânărului Eminescu ar fi fost simțitor mai bună și chiar peste cea a majorității studenților români din Viena, care trăiau cu mai puțin de 50 de florini pe lună.
Perioada studiilor de la Berlin a fost oricum un pic mai prosperă pentru Eminescu: pe lângă banii de acasă mai lua și 10 napoleoni pe lună – adică aproximativ 200 de lei – ca secretar particular al agentului diplomatic al României, ba chiar la un moment dat i s-a majorat această leafă la 16 napoleoni (360 de lei). A primit în plus și un ajutor de 100 de galbeni (aproape 1.200 de lei) de la statul român, dar suma era rambursabilă, lucru care i-a dat ani mai târziu mari bătăi de cap, atunci când la putere au venit liberalii, mult mai puțin binevoitori.
Citeste si:
Eminescu revizor școlar: leafă pe o lună cât un învățător într-un an
În 1874, la întoarcerea în țară, Eminescu a fost numit bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. Era plătit cu 200 de lei pe lună, dar și prețurile erau mai mici ca la Viena sau Berlin. Se plângea însă că ”nu există niciun mijloc social pentru confortul amploiatului mic” și că riscă să ajungă în rândurile proletariatului. Mai ținea însă și cursuri, din care lua 367 de lei pe lună.
Un an mai târziu a pierdut conducerea bibliotecii, dar Titu Maiorescu i-a făcut rost de o numire ca revizor școlar pe județele Iași și Vaslui, funcție mult mai obositoare, dar plătită cu 500 de lei. Practic, Eminescu câștiga lunar mai mult decât făceau într-un an cei mai mulți dintre românii din vremea sa, inclusiv mulți dintre învățătorii pe care-i avea în subordine și care luau 3-400 de lei pe an. În plus, după cum a descoperit el însuși, unii dintre învățători își primeau lefurile la 3 luni. Eminescu însuși recunoștea că 500 de franci pe lună ar trebui să ”liniștească” un funcționar public și să-l facă ”folositor nației”.
Citeste si:
Ca să ne dăm seama cât de mare era salariul poetului: la începutul secolului XX, când au apărut primele statistici, doar 1,37% dintre funcționarii statului român, adică 102 oameni, câștigau peste 1.000 de lei pe an, și dintre aceștia doar unul era din domeniul educației. Majoritatea primarilor, de exemplu, aveau o retribuție lunară de cel mult 10 lei.
Această prosperitate nu a ținut însă mult: în 1876 Eminescu a fost demis, odată cu revenirea la putere a liberalilor. ”Toţi aleargă după funcţiuni salariate de stat, de comune, de judeţe”, avea să se plângă el apoi, din ipostaza de jurnalist la ”Timpul”, ziarul conservatorilor.
FOTO: Muzeul Național al Literaturii Române Iași
”Am ajuns jurnalist, deci calic”
E mai puțin clar câți bani lua Eminescu din presă: sumele erau și pe atunci mici și nu neapărat declarate la stat. La ”Curierul de Iași” ar fi luat cam 100 de lei pe lună; la ”Timpul”, semnificativ mai mult – avem chitanțe pentru 350 de lei pe lună - dar numai chiria era de 45 de lei lunar. La ”România liberă”, în 1888, când era deja consacrat, primea 200 de lei pe lună pentru colaborări ocazionale. ”Am ajuns jurnalist, deci calic”, se plângea el.
Știm că în 1879 Eminescu a împrumutat 300 de lei, fiindcă banii din presă nu-i ajungeau. Mai știm și că amaneta des un ceas de aur de la tatăl său. Până la urmă, Gheorghe Eminovici i-a cumpărat altul, care a costat 40 de galbeni (470 de lei). Dar poetul îi promitea Veronicăi Micle că, dacă vine la el de la Iași la București, îl amanetează pe loc. ”Ce faci c-un ceasornic? Te uiți la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute și zilele sferturi de ceas?” Azi, unul dintre ceasuri (cel primit de la tatăl său) este la Muzeul Literaturii Române din Iași iar un alt ceas, cadou din partea juminiștilor, a fost vândut la licitație în urmă cu câțiva ani cu 19.000 de euro.
Tot Veronicăi Micle, Eminescu îi descria viața din presă drept ”salahorie” și se compara cu ”lucrătorii cei de rând din fabrici”. O comparație destul de injustă, totuși: în acele vremuri, în industrie salariile muncitorilor ”de rând” erau în general de 50 de bani-1 leu pe zi.
Eminescu avea însă și alte surse de venit. De pildă, a tradus din germană un volum din colecția de documente Hurmuzaki, pentru care ar fi primit câteva mii de lei de la un politician conservator, ca un ajutor mascat. În 1884 a revenit la Biblioteca Centrală din Iași ca sub-bibliotecar, cu 200 de lei pe lună. De la editura Socec a primit cel puțin 500 de lei pentru volumul ”Poesii”, singurul apărut în timpul vieții sale. Știm că, din acești bani și din alte sume, avea o rezervă de 1.500 de lei. În anul școlar 1884-1885, Eminescu a ținut și ore de statistică și geografie, care îi aduceau 215 lei pe lună. Se plângea însă că orele sunt ”o belea greu de descurcat” (cu toate că a predat practic doar o lună, în rest luând ”concediu de boală”). Mai primea bani și pentru traduceri – de pildă, 50 de lei pentru o piesă de teatru.
Eminescu, în mizerie?
Însă, cum starea lui Eminescu s-a agravat, au dispărut și sursele stabile de venit. Poetul a început să trăiască, fără voia sa, din colecte publice – banii ajungeau însă de obicei la sora lui, care îl îngrijea, mai ales că Eminescu considera colectele ”cerșetorie”. ”E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public”, reacționa el la o astfel de inițiativă.
Șederea la sanatoriu în Austria știm că i-a fost plătită (pe ascuns) de junimiști. În 1884, documentele arată că apropiații făceau eforturi ca să strângă pentru el măcar 280 de lei lunar, pe care să-i primească ”ca remunerație pentru poeziile sale”, pentru a nu-l jigni. În 1887, pe când era internat la ”Ospiciul de alienați” de la Mănăstirea Neamț, Eminescu ar fi primit însă din subscripții câteva sute de lei, poate chiar peste 1.000 (documentele nu sunt foarte clare). De pildă, dintr-o reprezentație teatrală caritabilă ținută de un actor la Constanța a primit 175 de lei.
”Am ajuns la o mizerie atât de amară și deplină încât nu e condei care ar putea-o descrie”, afirma Eminescu într-o scrisoare din acei ani. Cifrele arată o realitate un pic diferită: primea bani, dar nu-i erau lăsați pe mână, fiind pus chiar în două rânduri sub ”interdicție”, iar spitalizarea și chiria îi erau plătite deseori pe ascuns de prieteni. De asemenea, la moartea lui Gheorghe Eminovici ar fi moștenit obligațiuni de 6.000 de franci, care erau însă în păstrarea fratelui său, Matei.
FOTO: Agerpres
O idealitate care trebuie să și mănânce
Tot în 1887, Consiliul general al județului Botoșani a votat să i se dea un ajutor de 1.200 de lei pe an – poate părea mic, dar cei sinistrați în urma incendiului ce lovise tot pe atunci orașul au primit în total doar 3.000 de lei. Un consilier s-a opus acestui ajutor, iar prefectul i-a dat o memorabilă replică: ”Eminescu e o idealitate, dar eu cred că acea idealitate fiind prefăcută în carne și ciolane trebuie să mănânce”.
Din acest ajutor, poetul a primit în final doar 1.000 de lei, dar în cele din urmă, în 1888 în Parlament i s-a votat o pensie viageră de 250 de lei. În același an, Eminescu a mai primit de la Socec un avans de 500 de lei pentru o nouă ediție a poeziilor. În 1889, fiind pus definitiv sub ”interdicție” din cauza ”alienației mintale”, întreținerea sa a ajuns în sarcina unui ”Consiliu de familie” din care făceau parte Titu Maiorescu și I. L. Caragiale.
În același an, Eminescu murea într-un sanatoriu din București. Pentru înmormântarea sa a fost nevoie de o colectă publică (deși ulterior statul a alocat 1.000 de lei). S-au strâns 390 de lei, din care Maiorescu a dat 100 iar Kogălniceanu a promis 120, dar se pare că nu a dat nimic. După cum scria Eminescu într-o scrisoare ”De citit citesc oamenii noștri, dar de plătit...”
Sursa foto: wall-street.ro
Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »
Te-ar putea interesa și:
