Cum a apărut măsurarea sprintului 0-100 km/h și de ce este important timpul de accelerație
Într-o vreme, mașinile simple nici nu atingeau 100 km/h. Deși poate părea surprinzător, nici măcar nu vorbim despre așa-numite „trăsuri fără cai” de la 1900, ci automobile mult mai recente, făcute chiar și în a doua jumătate a secolului trecut. Încă mai vezi pe șosele celebrul Trabant 601 din RDG care, cu al său motor în doi timp de 594 cc, abia putea să atingă 100 km/h deoarece se putea baza pe doar 26 de cai putere.
Așadar, în cazul Trabantului, la întrebarea „cât face până la 100 km/h?” s-ar răspunde cu „Da”, nu cu un timp măsurat în secunde. Pentru alte mașini mai evoluate, e nevoie de cronometru, iar universalitatea măsurătorii 0-100 km/h este dată de faptul că aproape orice cetățean de pe stradă știe că un timp de accelerație de sub 5 secunde pentru sprintul până la 100 km/h este considerat „rapid”, iar dacă ajungi la 3 secunde sau cobori sub această bornă vorbim deja de hypercar-uri ultra-rapide.
Dar, dacă ne întoarcem în timp, aflăm că practica a început în Statele Unite, cu jurnalistul Tom McCahill. Fiu al unui dealer de mașini Mercedes-Benz, McCahill a intrat în presă forțat, după ce Marea Criză i-a pus pe butuci atelierul de reparații auto. Vorbim de începutul anilor '30, când mașinile erau foarte diferite de cele de astăzi și când jurnalismul auto în sine era abia la începuturi.
De fapt, pe atunci nu doar că nu prea se încetățenise această profesie, dar ea nu era văzută cu ochi buni nici de producători, scrie Motor1, citând MotorTrend și Hemmings. Aceștia își testau mașinile și furnizau măsurătorile proprii, la fel cum se întâmplă și astăzi, dar nu erau deschiși să-și dea modelele pe mâna unor persoane străine, în scopul unor analize și testări independente. McCahill, întâmpinat de acest status quo și-a dorit să schimbe lucrurile, dar sarcina sa nu a fost ușoară.
După finele celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a reușit să publice ceea ce ar putea fi unul dintre primele articole de test drive din istoria presei scrise americane (și poate și mondiale). El a condus un Buick după ce l-a convins pe un angajat de la o companie de transport feroviar să dea jos de pe tren automobilul pe motiv că el este un fotograf pasionat care și-ar dori să tragă câteva cadre cu mașina. Dar, așa cum știm astăzi, Tom a făcut mult mai mult de atât.
Acest prim test a fost publicat în Mechanix Illustrated, iar materialul a fost, pesemne, popular, căci un întreg gen de scriitură a început să populeze ulterior revistele de tehnică și, mai apoi, cele dedicate fenomenului auto. În scurt timp, constructorii auto au început să împrumute mașini presei pentru teste independente, unele cu măsurători amănunțite care-i puneau pe constructori în poziția ingrată de a trebui să recunoască faptul că, în lumea reală, mașinile lor nu sunt atât de bune pe cât sugerau datele oficiale.
Noi, în Europa, putem bănui că că practica testelor este chiar mai veche de jumătatea anilor '50, când ne gândim că reviste ca The Motor există de la începutul anilor 1900, urmate de alte publicații de profil, cum ar fi Motor Sport, concentrată exclusiv pe competiții motorizate, respectiv Autocar (inițal The Autocar), fondată în 1895. Totuși, accelerația de la 0 la 100 km/h nu s-a măsurat din prima clipă, cum spuneam, pentru că primele automobile nici nu atingeau 100 km/h.
Revenind la McCahill, acesta măsura de la început mai multe elemente ce țineau de performanțele mașinii, iar printre aceste metrice s-a numărat din start și accelerația de la 0 la 60 mile pe oră sau 97 km/h. Cum este de așteptat, acele măsurători timpurii nu erau dintre cele mai precise, deoarece se foloseau cronometre ținute manevrate de o persoană, dar nici mașinile nu erau într-atât de sprintene încât să necesite precizie la sutime de secundă.
De ce 0-100 km/h și nu 0-80 km/h? Ce este cu această valoare magică de 100 km/h
În unități metrice, 100 km/h sună bine, este o valoare rotundă, deci este lesne de înțeles de ce ne-am oprit asupra acestui număr, mai ales că reprezintă o „medie” favorabilă între viteza maximă de pe autostrăzi și cea de pe drumuri naționale. Evident că vitezele maxime pe diferite sectoare de drum au evoluat peste ani, dar chiar și în anii de după apariția primelor șosele de viteză, administratorii drumurilor aveau să decidă să introducă limite de viteză, deși nu s-a făcut asta chiar în toate țările imediat.
În Statele Unite, este puțin mai greu de spus de ce vorbim de 0-60 mph și nu o accelerație până la 50 sau 80 mph. McCahill nu a oferit niciodată explicații și, aparent, nici nu a fost chestionat pe acest subiect, iar practica a devenit standard și nimeni nu a mai întrebat cum și de ce. Totuși, și peste Ocean viteza de 60 mph devenise viteza maximă pe șoselele din majoritatea statelor. De pildă, în Washington s-a ridicat viteza maximă admisă la 60 mph în 1951.
Peste ani, au apărut și alte măsurători, cum ar fi 0-100 mph în America (0-160 km/h în unități metrice) sau 0-200 km/h. În lumea supercarurilor, vorbim și de 0-300 km/h, ba chiar și de 0-400 km/h pentru un Koenigsegg sau Bugatti, în timp ce extinderea rețelei de autostrăzi a obligat presa să măsoare și timpii unor reprize populare, pentru a vedea cum reacționează mașina în depășiri, de pildă de la 60 la 100 km/h sau de la 80 la 120 km/h. De asemenea, s-a măsurat și cât îi ia unei mașini să oprească de la 100, 80 sau 60 km/h, dar și pe ce distanță.
Cum se măsoară timpii de accelerație astăzi
În prezent, atât producătorii cât și publicațiile auto serioase nu se mai bazează doar pe degetul unei persoane care ține un cronometru pentru a măsura timpii de accelerație. În schimb, se folosesc aparate sofisticate și date de GPS pentru a elimina marja de eroare. Pentru a ne ușura treaba, multe mașini de performanță au cronometre incluse în sistemul de infotainment, de obicei într-o suită de aplicații pentru mersul sportiv pe circuit.
Tot mașinile moderne sunt echipate și cu „launch-control”, un sistem care pre-condiționează mașina pentru plecare de pe loc, ceea ce permite o accelerație mai rapidă decât ar fi posibil dacă totul ar fi lăsat în mâinile șoferului. De aceea marjele între accelerații au scăzut, pentru că s-a eliminat treptat eroarea provocată de cel de la volan.
Într-un Ford Mustang din 1968, totul ține de timpul de reacție al șoferului: cât de repede ridică ambreiajul și cum și cât de abil trece prin treptele de viteze, dar și etajarea cutiei. Astăzi, într-un Mustang din 2026, ai o cutie automată și launch-control care te ajută. Tu nu trebuie decât să calci accelerația la podea și apoi să dai drumul la frână, apăsând sau nu un buton anume (în funcție de model), pentru a plecat la fel de bine ca un pilot de teste.
Mai trebuie spus și că unele publicații măsoară timpul de accelerație de la 0 la 100 km/h după ce mașina s-a deplasat deja în față circa 30 de centimetri sau un picior, în unități imperiale. Această marjă provine de la modul de stingere al luminilor de la start de pe o pistă de drag.
Acolo, cronometrul pornește doar după ce mașina s-a deplasat aproximativ 30 de centimetri înainte - o mișcare minusculă, dar atunci când faci teste comparative cu marje măsurate în zecimi, dacă nu sutimi de secundă, fiecare centimetru contează. De fapt, publicații precum Car and Driver testează și publică în mod explicit atât 0-60 mph, cât și 5-60 mph, evidențiind diferențele în flexibilitatea trenurilor de rulare.
