Nu este o noutate incercarea indelungata a filosofiei de a contribui intr-un fel sau altul la intemeierea noastra ca oameni astfel incat parcursul nostru existential sa aiba sens si noima. Heidegger gandeste „intemeierea fiintarii”, Wittgenstein are ca preocupare „temeiurile certitudinii”, Toma din Aquino fundeaza criteriile frumusetii pe ideea de „integritate”, adica de „suficienta siesi”. La alta scara si in alt fel, Dostoievski si al sau Mare Inchizitor incearca sa gandeasca rostul omului religios in lumea contemporana siesi. Temeiul si Intemeierea au la baza menirea noastra completa si totala pe aceasta lume; ce ne misca pe noi in lupta, ce ne face sa fim ceea ce suntem si nimic mai mult.

De la bani pana la ganditul pe cont propriu, vorba lui Liiceanu, am tot incercat sa ne intemeiem existenta pe un reazem anume; intelegerea, cunoasterea, cercetarea, evolutia, au fost de asemenea temeiuri temporare, spunem noi, ale intemeierii noastre ca specie pe aceste meleaguri. Nu exista un punct de vedere unitar asupra standardului de intemeiere a noastra ca oameni. Nu stim sa spunem la prima strigare ce ne intemeiaza pe fiecare dintre noi, astfel incat sa fim si mai temeinici dar si mai integrii, vorba Aquinatului. In 2000 de ani intemeierea noastra cea de toate zilele, vorba titlului, a fost precum nisipul spalat de valuri. Nimic nu ne-a multumit, nimic nu ne-a intemeiat in mod definitiv si irevocabil.

Crizele de moment, de asemenea, nu au contribuit in mod semnificativ la deslusirea acestei nevoi organice de intemeiere. Daca astazi spre exemplu, in fata avalansei de informatii se simte nevoia de a gandi pe cont propriu, ma tem ca nici ganditul nu este acel temei final ce poate contribui la intemeierea noastra in integritate. De 2 milenii ne gandim pe noi dar si pe altii, fiind vorba lui Heidegger mereu in orizontul impersonalului „se”, fara a evolua prea mult pe calea raspunsului la intrebarea in discutie. Mai autentic sau mai superficial ganditul reprezinta o constanta a drumului nostru existential, fara ca aceasta sa ne faca completi menirii noastre. Ganditul ca si vorbirea ne-au ajutat dar nu ne-au definitivat, nu ne-au intemeiat in mod irevocabil, dovada in acest sens fiind ceea ce suntem astazi sau ceea ce vom fi maine si poimaine.

Edificarea are legatura directa cu menirea obiectului ce urmeaza sa fie ridicat; casa este construita pentru ca o familie sa locuiasca in aceasta, ciocanul de spart gheata (exemplul Aquinatului) are ca finalitate faramitarea blocului de gheata, etc. Dincolo de abordarile „la indemana” nu avem certitudinea absoluta asupra menirii omului. Necunoscand destinatia nu putem spune nici care este faptul, lucrul, ideea ce poate contribui la intemeierea noastra ca oameni. Deslusind temeiul si intemeierea ar trebui sa intelegem si menirea noastra existentiala.

Citeste si:

Sumarizand, fara a deveni funciari (credem noi) au exista doua abordari cu privire la identificarea temeiului integrator: cea a lui Socrate si Wittgenstein (!) numita de noi calea democratica, respectiv cea a lui Platon, Aristotel, Heidegger si tot asa identificata de noi ca fiind cea autocratica. Calea democratica a avut in vederea demersul, calea, adevarul rezultat pe parcursul gandirii, fiind o „stare de deschidere” continua, in timp ce abordarea autocratica incepe ca fiind una democratica ce se bazeaza pe demers si incursiune, dar care la un moment dat brusc devine autocratica, intrucat apreciaza ca adevarul a devenit obiectiv si in egala masura opozabil tuturor. Prima perceptie se intreaba pana unde sa ne indoim de ceea ce stim fara a identifica acea limita, in timp ce a doua perspectiva discuta despre aceeasi stare cursiva de indoiala, insa identificand momentul limita. Starea de suspensie imaginata de Descartes sau acel epoche al lui Husserl nu reprezinta altceva decat o incercare de restartare a jocului de idei, astfel incat ceea ce s-a inchis pana la acel moment sa devina deschis de aici inainte.

Ne insusim prima perspectiva, aceea care are ca baza starea de deschidere perpetua, intrucat din punctul nostru de vedere aceasta este menirea noastra pe aceste taramuri; starea de constiinta vinovata vorba lui Heidegger, ganditul care doare, ganditul autentic dar fara rezultat de multe ori, cercetarea care nu imputineaza, acestea sunt stari ce definesc menirea noastra. Intemeierea noastra are legatura cu asezarea existentei noastre in orizontul acestei zbateri si dezbateri, astfel incat gandul sa nu se inchida ci sa se deschida precum frunzele unei verze.

Curiozitatea autentica si infinita ne face mai integri, adica suficienti menirii noastre; ganditul pe cont propriu poate fi o stare de intemeiere in masura in care nu cade in pacatul suficientei, nu are orgoliul desavarsirii contemporane. Starea de mirare respectiv cea de a ne gandi pe noi si pe altii fara a ne pune zagazuri nici ab initio dar nici pe parcurs poate contribui la fundamentarea noastra ca oameni. Este adevarat ca pe cont propriu nu putem deslusi sensul lumii, vointa creatorului daca vreti, dar la fel de adevarat este ca aceasta forma de intemeiere individuala poate contribui la o imputinare a starii de ascundere ce domneste in jurul nostru, al fiecaruia in parte.

Suntem oameni nu pentru ca gandim si nici pentru ca gandim pe cont propriu, ci pentru ca ne preocupa ganditul si starea de intemeiere. Grija, angoasa, preocuparea, constiinta vinovata, zbaterile interne, dezbaterile mentale, contribuie la edificarea noastra integra ca oameni si nu rezultatul acestora. Imaginati-va lumea construita pe adevarurile obiective descoperite la un moment dat in timp; cum ar fi aratat avionul sau masina daca adevarul ar fi fost unul si acelasi in toata aceasta perioada de timp.