Este clar ca administratorii fondurilor de pensii au “prieteni” printre persoanele influente din cercurile politice romanesti. Altfel, nu se explica modul cum, dintre propunerile de masuri anticriza care au circulat in mediul de afaceri inainte de adoptarea bugetului, cinci loveau direct in administratorii fondurilor de pensii. Dintre ele, a fost adoptata hotararea de a bloca majorarea (prevazuta in legislatia anterioara si deci inclusa in planurile de afaceri ale administratorilor fondurilor de pensii) sumelor alocate pilonului II de pensii obligatorii in acest an.
Fara a fi obiectul prezentului articol, trebuie totusi precizat ca o asemenea masura este in detrimentul participantilor la fond. Inteleg perfect ca guvernul si-a dorit sa obtina bani prin orice mijloace pentru anul de criza 2009, iar buzunarul larg al bugetului asigurarilor sociale a fost mereu si continua sa fie o sursa sigura pentru alocarea de bani in diverse alte scopuri decat pensiile.
Inteleg de asemenea (si atat guvernul, cat si partidele politice si-au asumat in mod explicit sustinerea acestor deficite) ca implementarea pilonului II aduce costuri importante pentru buget pentru multi ani in viitor. Dar, fara consecventa in decizia politica de a schimba un sistem de pensii de stat falimentar (si care si-a demonstrat in intreaga lume incapacitatea de a oferi un trai decent pensionarilor) cu unul modern si superior, nu vom putea atinge bunastarea persoanelor varstnice nici macar pentru generatiile viitoare.
Asadar, prima tema de dezbatere, si anume “Sunt fondurile de pensii obligatorii administrate privat o alternativa viabila la sistemul pensiei de stat?”, nu poate avea decat un singur raspuns: oricand, in conditiile economice si sociale existente - imbatranirea populatiei, cresterea costurilor suportate de varstnici- si oriunde in lume (atata timp cat vorbim de un sistem democratic), administrarea privata de tip fond de acumulare si investitii va oferi randamente superioare fata de sumele pe care le poate pune la dispozitie bugetul pentru sustinerea cheltuielilor cu pensiile in sistem pay-as-you-go.
Revenind acum la problema de fond a articolului, am vazut cu surprindere cum GEA impreuna cu sindicatele si unele forte politice si interese de afaceri au propus pentru administratorii de fonduri de pensii impunerea garantarii unui randament al investitiilor cel putin egal cu inflatia. Voi analiza aceasta propunere atat prin prisma influentelor politice pe care le intrevad, a intereselor unor cercuri economice, dar mai ales din punct de vedere tehnic si etic. In fapt, Grupul de Economie Aplicata reia tema garantarii la inflatie cu care cocheteaza de multa vreme. Initiativa este mascata prin cele mai bune intentii privind protejarea oamenilor muncii onesti, care sunt obligati, pana la urma, sa cotizeze la aceste fonduri private (daca au pana in 35 de ani).
Tin sa spun de la inceput, inainte de orice argumentare a aspectelor tehnice, ca sunt dezgustat de astfel de practici cinice, in care oameni politici sau aspiranti la demnitati similare se prefac a imbratisa “cauze nationale” cand de fapt urmaresc propriul interes. Un exemplu recent este si jocul de-a cresterile salariale si cresterile de pensii, pe care partidele aflate astazi la guvernare le-au sustinut cu fervoare inainte de alegeri, desi stiau exact ca nu au bani de unde sa le acorde. Acum, aflati in situatia de a pune in practica masurile pe care le-au impus chiar ei in Parlament, spun cu cinism ca nu sunt bani si joaca rolul victimelor crizei economice... La fel si in cazul fondurilor de pensii, lideri de sindicat si oamenii de afaceri care stau in spatele acestora, frustrati ca nu si-au putut impune catre consumatori fondurile de pensii pe care le-au sustinut financiar si logistic, doresc acum sa loveasca in competitorii care au castigat batalia pentru cota de piata, prin initiative legislative cel putin bizare.
Pentru ca pana la urma aceasta este esenta problemei: o lupta cinica intre interese politice si economice, intre invingatori si perdanti care nu pot accepta realitatea, in detrimentul consumatorului final, anume beneficiarul sumelor depuse an de an intr-un fond obligatoriu privat de pensii. Niciuna dintre parti nu este animata de dorinta de a maximiza beneficiile participantilor la fond (desi toti declara ca numai cu acest gand se trezesc in fiecare dimineata din somn), ci numai de dorinta de a participa cat mai intens la impartirea unui cascaval potential (pentru ca vorbim de un joc cu maturitate extrem de lunga) imens.
Acum, odata ce am dezvaluit resorturile politice care ii anima pe combatanti, sa intram in aspectele tehnice privind garantarea indicelui de inflatie. Propunerea pare nascuta din temerile GEA si ale fortelor de stanga, ca veniturile participantilor la pilonul II vor fi folosite/ investite in mod inadecvat de catre administratori. Daca ne uitam la actualul scandal care zguduie administratorul celui mai mare fond de pensii din Quebec, acuzat ca a generat pierderi de aproape 40 mld. USD, traduse printr-un randament de minus 25% pentru anul 2008 (fata de media randamentelor fondurilor de pensii din Canada, care a fost de minus 18,4%), scepticismul celor de la GEA pare indreptatit. Ca in toate domeniile de activitate, si in sectorul fondurilor de pensii isi pot face loc profesionisti slabi sau rau intentionati, care nu respecta standardele de etica stabilite de industrie, ci opereaza mai degraba pentru propriul interes decat pentru cel al participantilor la fond. In acest context, o propunere de a monitoriza in permanenta performanta administratorilor, prin impunerea unei tinte minime de profitabilitate, pare rezonabila.
De aici intervine insa problema practica. Nu este rezonabil, tinand cont de durata lunga a investitiei intr-un fond de pensii, sa monitorizezi performantele administratorilor in fiecare an, ci numai pe intreaga perioada de investitie pentru un participant sau un grup de participanti la fond. Asadar, in cel mai rau caz (daca se va impune de catre legiuitor, fortat si arbitrar, aceasta monitorizare), ii poate fi garantata unui investitor suma initial depusa prin acumulare, actualizata pe intreaga perioada intre momentul depunerii si cel al pensionarii, cu ratele anuale ale inflatiei din perioada respectiva, si minus cheltuielile eligibile ale fondului. Doar in acest fel se lasa administratorilor discretia in strategia si politica investitionala proprie, dar se obtine si o “pavaza sociala” impotriva abuzurilor sau incompetentei administratorilor.
Dimpotriva, daca GEA doreste ca administratorii sa garanteze in fiecare an un randament minim egal cu indicele de inflatie - si aceasta este intelegerea mea din modul cum a fost prezentata propunerea - grupul si sustinatorii sai se afla pe un teren miscator. In primul rand, un astfel de randament nu poate fi controlat, deoarece nu este cunoscut de la inceputul anului de catre administrator (inflatia este cunoscuta abia la sfarsitul anului in curs), deci acesta nu are la ce tinta sa se raporteze atunci cand isi urmareste politicile investitionale.
Apoi, nu exista pe piata instrumente financiare ajustate la inflatie; daca cei care au propus aceasta masura pot convinge si Ministerul de Finante sa emita titluri de stat ajustabile la inflatie, atunci s-ar face un prim pas timid catre stabilirea unei tinte de comparatie - dar o asemenea ipoteza este pur si simplu utopica. Ajungem la concluzia ca propunerea GEA nu poate fi aplicata in practica, in varianta monitorizarii continue. Probabil ca ea a fost “aruncata” in piata intr-un moment de orbire proletarista, fapt regretabil pentru niste intelectuali deosebiti pe care, altfel, ii respect. Pentru moment insa, astept clarificari de opinie.
Fara a fi obiectul prezentului articol, trebuie totusi precizat ca o asemenea masura este in detrimentul participantilor la fond. Inteleg perfect ca guvernul si-a dorit sa obtina bani prin orice mijloace pentru anul de criza 2009, iar buzunarul larg al bugetului asigurarilor sociale a fost mereu si continua sa fie o sursa sigura pentru alocarea de bani in diverse alte scopuri decat pensiile.
Inteleg de asemenea (si atat guvernul, cat si partidele politice si-au asumat in mod explicit sustinerea acestor deficite) ca implementarea pilonului II aduce costuri importante pentru buget pentru multi ani in viitor. Dar, fara consecventa in decizia politica de a schimba un sistem de pensii de stat falimentar (si care si-a demonstrat in intreaga lume incapacitatea de a oferi un trai decent pensionarilor) cu unul modern si superior, nu vom putea atinge bunastarea persoanelor varstnice nici macar pentru generatiile viitoare.
Asadar, prima tema de dezbatere, si anume “Sunt fondurile de pensii obligatorii administrate privat o alternativa viabila la sistemul pensiei de stat?”, nu poate avea decat un singur raspuns: oricand, in conditiile economice si sociale existente - imbatranirea populatiei, cresterea costurilor suportate de varstnici- si oriunde in lume (atata timp cat vorbim de un sistem democratic), administrarea privata de tip fond de acumulare si investitii va oferi randamente superioare fata de sumele pe care le poate pune la dispozitie bugetul pentru sustinerea cheltuielilor cu pensiile in sistem pay-as-you-go.
Revenind acum la problema de fond a articolului, am vazut cu surprindere cum GEA impreuna cu sindicatele si unele forte politice si interese de afaceri au propus pentru administratorii de fonduri de pensii impunerea garantarii unui randament al investitiilor cel putin egal cu inflatia. Voi analiza aceasta propunere atat prin prisma influentelor politice pe care le intrevad, a intereselor unor cercuri economice, dar mai ales din punct de vedere tehnic si etic. In fapt, Grupul de Economie Aplicata reia tema garantarii la inflatie cu care cocheteaza de multa vreme. Initiativa este mascata prin cele mai bune intentii privind protejarea oamenilor muncii onesti, care sunt obligati, pana la urma, sa cotizeze la aceste fonduri private (daca au pana in 35 de ani).
Tin sa spun de la inceput, inainte de orice argumentare a aspectelor tehnice, ca sunt dezgustat de astfel de practici cinice, in care oameni politici sau aspiranti la demnitati similare se prefac a imbratisa “cauze nationale” cand de fapt urmaresc propriul interes. Un exemplu recent este si jocul de-a cresterile salariale si cresterile de pensii, pe care partidele aflate astazi la guvernare le-au sustinut cu fervoare inainte de alegeri, desi stiau exact ca nu au bani de unde sa le acorde. Acum, aflati in situatia de a pune in practica masurile pe care le-au impus chiar ei in Parlament, spun cu cinism ca nu sunt bani si joaca rolul victimelor crizei economice... La fel si in cazul fondurilor de pensii, lideri de sindicat si oamenii de afaceri care stau in spatele acestora, frustrati ca nu si-au putut impune catre consumatori fondurile de pensii pe care le-au sustinut financiar si logistic, doresc acum sa loveasca in competitorii care au castigat batalia pentru cota de piata, prin initiative legislative cel putin bizare.
Pentru ca pana la urma aceasta este esenta problemei: o lupta cinica intre interese politice si economice, intre invingatori si perdanti care nu pot accepta realitatea, in detrimentul consumatorului final, anume beneficiarul sumelor depuse an de an intr-un fond obligatoriu privat de pensii. Niciuna dintre parti nu este animata de dorinta de a maximiza beneficiile participantilor la fond (desi toti declara ca numai cu acest gand se trezesc in fiecare dimineata din somn), ci numai de dorinta de a participa cat mai intens la impartirea unui cascaval potential (pentru ca vorbim de un joc cu maturitate extrem de lunga) imens.
Acum, odata ce am dezvaluit resorturile politice care ii anima pe combatanti, sa intram in aspectele tehnice privind garantarea indicelui de inflatie. Propunerea pare nascuta din temerile GEA si ale fortelor de stanga, ca veniturile participantilor la pilonul II vor fi folosite/ investite in mod inadecvat de catre administratori. Daca ne uitam la actualul scandal care zguduie administratorul celui mai mare fond de pensii din Quebec, acuzat ca a generat pierderi de aproape 40 mld. USD, traduse printr-un randament de minus 25% pentru anul 2008 (fata de media randamentelor fondurilor de pensii din Canada, care a fost de minus 18,4%), scepticismul celor de la GEA pare indreptatit. Ca in toate domeniile de activitate, si in sectorul fondurilor de pensii isi pot face loc profesionisti slabi sau rau intentionati, care nu respecta standardele de etica stabilite de industrie, ci opereaza mai degraba pentru propriul interes decat pentru cel al participantilor la fond. In acest context, o propunere de a monitoriza in permanenta performanta administratorilor, prin impunerea unei tinte minime de profitabilitate, pare rezonabila.
De aici intervine insa problema practica. Nu este rezonabil, tinand cont de durata lunga a investitiei intr-un fond de pensii, sa monitorizezi performantele administratorilor in fiecare an, ci numai pe intreaga perioada de investitie pentru un participant sau un grup de participanti la fond. Asadar, in cel mai rau caz (daca se va impune de catre legiuitor, fortat si arbitrar, aceasta monitorizare), ii poate fi garantata unui investitor suma initial depusa prin acumulare, actualizata pe intreaga perioada intre momentul depunerii si cel al pensionarii, cu ratele anuale ale inflatiei din perioada respectiva, si minus cheltuielile eligibile ale fondului. Doar in acest fel se lasa administratorilor discretia in strategia si politica investitionala proprie, dar se obtine si o “pavaza sociala” impotriva abuzurilor sau incompetentei administratorilor.
Dimpotriva, daca GEA doreste ca administratorii sa garanteze in fiecare an un randament minim egal cu indicele de inflatie - si aceasta este intelegerea mea din modul cum a fost prezentata propunerea - grupul si sustinatorii sai se afla pe un teren miscator. In primul rand, un astfel de randament nu poate fi controlat, deoarece nu este cunoscut de la inceputul anului de catre administrator (inflatia este cunoscuta abia la sfarsitul anului in curs), deci acesta nu are la ce tinta sa se raporteze atunci cand isi urmareste politicile investitionale.
Apoi, nu exista pe piata instrumente financiare ajustate la inflatie; daca cei care au propus aceasta masura pot convinge si Ministerul de Finante sa emita titluri de stat ajustabile la inflatie, atunci s-ar face un prim pas timid catre stabilirea unei tinte de comparatie - dar o asemenea ipoteza este pur si simplu utopica. Ajungem la concluzia ca propunerea GEA nu poate fi aplicata in practica, in varianta monitorizarii continue. Probabil ca ea a fost “aruncata” in piata intr-un moment de orbire proletarista, fapt regretabil pentru niste intelectuali deosebiti pe care, altfel, ii respect. Pentru moment insa, astept clarificari de opinie.
