Începând chiar cu țara noastră, multe dintre statele lumii s-au format în condiții istorice dificile, având, de cele mai multe ori în jur alți actori statali care se împotriveau formării noilor țări. Este și cazul României moderne, care s-a luptat din toate puterile pentru a scăpa de ocupația otomană, dar și al Israelului, unde numeroși factori au conlucrat pentru ca noul stat să devină o realitate.
Primele eforturi în acest sens au fost făcute încă din secolul XIX, când mișcarea sionistă a început să prindă contur, iar primul Imperiu Francez, sub conducerea lui Naopelon Bonaparte, a introdus conceptul de egalitate în drepturi în ceea ce-i privește pe evrei.
Ca urmare a acestei tendințe, în 1897, Primul Congres Sionist și-a proclamat scopul de „a stabili o casă pentru poporul evreu în Palestina, teritoriu pe care evreii îl considerau și îl consideră și astăzi a fi casa lor în virtutea istoriei binecunoscute a acestui popor.
O tendință în acest sens a existat inclusiv în România. Astfel, În decembrie 1881, la Focșani s-a deschis primul congres sionist al Uniunilor Sioniste din România.
Ulterior, în Primul Război Mondial, o importanță semnificativă în sensul formării noului stat evreu a avut-o și influența britanică. Concret, în ultima parte a anului 1917, armata britanică (care includea și o importantă legiune evreiască) i-a alungat pe turci din Palestina, astfel că s-au creat premisele pentru intrarea în vigoare a așa-numitului Mandat britanic pentru Palestina, sau Mandatul Palestinei, practic o împuternicire legală pentru administrarea Palestinei, care a intrat în vigoare pe 26 septembrie 1923.
Citeste si:
Pe scurt, această înlănțuire de evenimente a creat la rândul ei premisa pentru momentul 14 mai 1948, când, în urma adoptării planului de împărțire a Palestinei din 1947 al Organizației Națiunilor Unite, odată cu expirarea Mandatului britanic pentru Palestina, David Ben-Gurion, președintele Organizației Sioniste și al Agenției Evreiești pentru Palestina, a proclamat independența Statului Israel.
Aceasta a fost, în esență sămânța conflictului, din moment ce Liga Arabă, deja constituită la acel moment, și organizațiile palestiniene au respins atât decizia ONU de împărțire, cât și proclamarea unilaterală a independenței Israelului.
Nu e de mirare, prin urmare, că, înțelegând direcția evenimentelor și intuind ceea ce avea să urmeze în 1948, mai precis proclamarea independenței statului israel, arabii palestinieni declanșau, dacă se poate spune așa, un conflict în avans, mai precis chiar din luna noiembrie 1947.
Citeste si:
Motivul? Simplu, dacă luăm în considerare că aceștia au numit războiul "Catastrofa" (al-Nakba), prin această luptă ei căutând un lucru pe care îl vedem perpetuat, ca un ecou, până în zilele noastre - "aruncarea evreilor în mare". Sau, altfel, spus, dispariția statului evreu.
75 de ani și numeroase războaie mai târziu, dintre care amintim "Războiul de șase zile" (1967), când, practic, Israelul învingea de unul singur Egiptul, Iordania și Siria, dar și Războiul de Iom Kipur (1973), suntem în același loc: palestinienii sunt neîmpăcați cu faptul că și-au pierdut cea mai mare parte a teritoriului în 1947-48, iar israelienii sunt hotărâți să nu dea niciun pas înapoi în ce privește integritatea teritorială în granițele cunoscute astăzi.
Pe scurt, un conflict perpetuu care, având în vedere toți factorii amintiți anterior, are toate șansele să nu se termine niciodată. Sau cel puțin atât timp cât pierderea palestinienilor nu va fi compensată într-o formă pe care aceștia s-o găsească acceptabilă.
Citeste si:
Sursa foto: Shutterstock / Nap1
Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »
Te-ar putea interesa și:
