In ianuarie 1990, in loc sa ne punem problema ce se intampla cu transferul patrimoniului financiar al Romaniei, am stat pititi in casa, preluand toata informatia de la unica televiziune pe atunci, televiziunea nationala. In acea primavara incarcata de sperante digeram scenarii care mai de care mai “hollywoodiene”, experimentand o acuta stare de euforie a participarii virtuale la actiune, prin intermediul micului ecran. Citeam flamanzi ziarele inmultite precum ciupercile dupa ploaie, imbatandu-ne cu cuvinte rostite pana in decembrie doar in adunarile ad-hoc cu prietenii, vizionand un film copiat la aparatul video cumparat in sistem de vanzare directa. Economia de piata insemna cel mult o marca faimoasa de blugi, mancare la discretie, un pasaport la purtator si, neaparat, o masina straina luata fara coada de 5 ani. Foarte putini dintre noi, cei adulti la vremea aceea, ne-am pus intrebarea: cu ce bani?
Banii urmau sa vina impreuna cu valul de libertate. Cum? Urma sa raspundem intr-o zi de maine, dupa ce vom fi maturat comunismul cu inconstienta generata de lipsa de informatie cu care comentam ceea ce ni se servea.
Daca atunci eram prea putin pregatita a intelege lupta acerba pentru accesul la capital, acum, dupa 17 ani, am inteles ca cea mai umilitoare sclavie nu este cea a drepturilor direct incalcate ci cea financiara. Libertatea nu are nicio valoare in situatia in care nu o poti exercita, indiferent de pregatirea intelectuala si dedicatia cu care vrei sa muncesti. (vrem?)
Dupa cateva saptamani bune, in care nu m-am uitat la televizor si n-am citit presa, mintea-mi incepe sa reactioneze precum plamanii fumatorului dupa ce s-a lasat de fumat. Informatia ce mi se serveste are un gust iute si gretos. Citesc doar titlul si prima fraza si arunc ziarul. In loc de stiri, ma uit la comedii romantice si rad sanatos. Si ma intreb. Intrebarile la care continui sa caut raspunsuri sunt la fel de necesare mentinerii sanatatii mintale precum sunt abdomenele matinale formei fizice care tot la nebunie conduce femeia care si-o pierde.
De ce a inceput marea devorare? S-a imputinat hrana. Posibil. Dar daca marea devorare ascunde o alta mare impartire, a doua diviziune a capitalului, acum, in ceasul al 12-lea inaintea intrarii intr-o structura ce se guverneaza dupa reguli mult mai stricte, implementate si monitorizate de o birocratie consecventa?
Discursurile despre morala si respect fata de cetatean ma lasa rece precum o reclama erotica la cartofi prajiti. Fara sa fiu cinica, nu mai pot sa vibrez ca acum 17 ani la cuvinte mari, cand intru in casa dupa ce la fiecare pas m-au agresat mizeria de pe strada, autoturismul care aproape mi-a sters aripa dreapta cand a trecut pe rosu, injuraturile muncitorilor care lucreaza la blocul de alaturi, soferul obraznic care mi-a blocat intrarea in parcare, chelnerul care mi-a gresit nota de plata, oamenii de la compania de electricitate care au inceput sa-mi sape o groapa pe proprietatea firmei pentru ca sa racordeze constructia de vis- à- vis.
Dupa schimbarea de macaz din ’90 am defilat cu oamenii din dotare la acea vreme. Liderii politici, liderii de opinie nu se construiesc peste noapte. Arta de a comunica si portofoliul de informatie se construiesc in timp. A trecut suficient de multa vreme pentru ca o noua generatie sa ocupe fotoliile puterii. Este un proces natural, care va aspira resturile tranzitiei unde generatia mea a lucrat cu matura. In loc de comentariile devoratorilor de cadavre prefer sa citesc despre noi instrumente financiare, sa inteleg mecanismele bursei, sa aflu noutati despre marketingul alternativ si, foarte important, ce se intampla in lumea care conteaza.
Am o singura viata de trait si trebuie s-o fac cu intelepciune, eu pentru mine si pentru cei pe care ii iubesc, fara bruiaje inutile.
Saptamana trecuta nu v-am recomandat nimic de citit decat, indirect, codul rutier.
Pentru astazi am o carte –document, scrisa de un autor tanar, inteligent, detasat, despre liderii de opinie ai tranzitiei. Informatie fara patima care demitizeaza, plasandu-ne in normalitate. Un antidot in fata manipularii. ”Noii precupeti- Intelectualii publici din Romania de dupa 1989” Adrian Gavrilescu, Editura Compania, 2006.
