In primul rand, ce inseamna pact ? O intelegere intre parti motivate (care sunt “partile” in cazul de fata este mai putin clar, intrucat cei implicati sunt cei care colecteaza si cei de la care se colecteaza), in care fiecare parte face cate ceva pentru atingerea unor obiective comune.

Ni se spune in preambul, referindu-se la “evaziune”: “Stiti cati bani pierde Romania in fiecare secunda ? 2250 lei !” Ori la o privire mai atenta, trebuie sa recunoastem ca este cel putin o figura de stil, “Romania” nu pierde nimic. In cel mai bun caz, am putea spune ca acei bani raman la dispozitia celor care ii produc si nu se indreapta, conform prevederilor legale in vigoare, catre redistribuirea pe care ar trebui sa o faca statul prin intermediul reprezentantilor sai – politicul.

Revenind la tema articolului, la originea si la coordonarea acestui proiect stau si personalitati cu experienta, cel putin teoretica. Domniile lor probabil au si identificat, pentru a avea o baza de discutie, “4 principii suverane pentru o societate prospera”:

- Simplificarea si eficientizarea legislatiei fiscale
- Stimularea investitiilor, cu precadere a celor directe
- Depolitizarea, profesionalizarea si informatizarea ANAF
- Toleranta zero la evaziune.
Nu suna rau, sunt elemente de bun simt si deziderate legitime.

Chiar daca am opinii oarecum diferite cu privire la conditiile pentru atingerea idealului numit “societate prospera”, nu ma voi concetra asupra acestui aspect, ma voi limita doar la a aminti un vechi proverb grecesc care ne spune ca “o societate va deveni prospera atunci cand oamenii batrani vor planta copaci, desi stiu ca nu vor sta niciodata in umbra lor”. Frumos… si cu inteles. Adica, intr-un fel, sa produca fiecare mai mult decat va consuma.

Ideea este ca pentru a ajunge la raspunsuri corecte, mai intai de toate este important sa se puna intrebarile corecte si de aici se naste si prima mea intrebare:

Ce intreprindem noi concret ca societate, prin intermediul actiunii politice pentru a favoriza/determina un atare comportament al fiecarui cetatean?

Este oare - spre exemplu - ajutorul social, un astfel de demers? Ce ofera beneficiarul in schimbul lui, ce tip de resursa (timp, efort, cunoastere)? Este justificat moral ? Iar acesta este doar un exemplu.

Revenind la “principiile suverane”, la stimularea investitiilor spre exemplu, aici treaba e simpla: capitalul vine acolo unde se poate inmulti cat mai mult, cat mai usor si in conditii de siguranta.

Lumea e mare si Romania trebuie sa fie competitiva daca vrea sa atraga. Deci intr-un mediu globalizat, investitia va veni acolo unde profitul va fi rezonabil, iar pentru aceasta, costurile trebuie sa fie cat mai mici. Toate costurile, deci si cele care se duc la stat.

In concluzie – taxe mai mici. Bine, bine, vor spune unii, dar ce facem, pentru ca necesitatile statului sunt mari, oamenii tot vor de la stat cate ceva sa li se dea, spre exemplu, educatie, sanatate, infrastructura, pensii, salarii, ajutoare samd. Cum le impacam?

Pai daca ne dorim ca aceste cheltuieli ale statului sa scada, pentru a nu mai fi atata nevoie de venituri la buget si in acelasi timp sa nu avem de-a face cu o subfinantare cronica a sistemului, o alta solutie decat restrangerea atributiilor statului si pasarea unora in administrarea mai eficienta din privat, nu este.

Astfel incat, o a doua intrebare legitima in context ar fi:

Care ar trebui sa fie rolul statului, la ce atributii ar trebui sa se limiteze si cum realizam acest transfer de la responsabilitatea statului la responsabilitatea organizatiilor private si la responsabilitatea individuala?

La individul responsabil pe valorificarea propriei sale forte de munca si pe propria sa protectie sociala, cum se pronunta referindu-se la individul viitorului chiar comisia pentru probleme de munca a parlamentului bavarez.

Responsabilitatea individuala este net superioara ca rezultat in termeni de eficienta unei responsabilitati generale, iar cresterea permanenta si de neoprit (spre deosebire de zona privata unde atingerea unui anumit prag de indatorare te face nebancabil) a deficitelor bugetare si datoriile publice care au depasit veniturile publice (uneori cu mult) sunt o dovada indiscutabila in aceasta directie.

O a 3-a intrebare de principiu pe care ar trebui sa fie pusa anterior identificarii solutiilor optime ar putea fi:

Cat de tentat este cel din mediul privat, individ sau organizatie sa transfere o parte din rodul eforturilor sale catre o organizatie care axiomatic se prezinta ca “cel mai prost administrator”?

Este intelept sa dai resurse unui administrator ineficient si in multe cazuri, lipsit si de onestitate?

Citeste si:

Il dam cuiva care il risipeste in buna masura pentru ca, structural, nu este banul lui. Il risipeste, cheltuie invariabil mai mult decat isi permite si invariabil inregistreaza deficite. Pe care sub o forma sau alta, fie prin inflatie, fie prin confiscari mai mult sau mai putin mascate, tot cel “chivernisit” le suporta.

Este necesar deci a gasi mai intai solutiile ca acest ban care intr-o masura din ce in ce mai mare pleaca accelerat catre administrarea politica, sa fie respectat. Dar poate ca tocmai aici este “secretul” utilizarii rationale a resurselor: precaritatea acestora.

Deci, in loc sa facem seminarii despre cum sa adunam mai multi bani la buget, poate ca ar fi mai indicat sa organizam dezbateri despre cum sa cheltuim mai putin si mai eficient. Daca nu este cumva utopic sa ceri cuiva care are monopolul fortei si legea sa cheltuie eficient banii pe care ii poate lua relativ usor de la altii… Iar o alta cale mai eficienta de a reforma un sistem cangrenat decat “taierea finantarii”, eu nu am intalnit.

Poate ca odata stabilit de ce suma are nevoie statul, pentru ce anume exact si daca suma se strange si lucrurile nu se intampla, ar trebui sa existe o penalitate, intrucat una dintre parti a incalcat pactul. Desigur ca este o abordare mai mult teoretica, insa la nivel principial, este foarte importanta.

Intrebarea nr. 4 vine din aceeasi perspectiva morala:

Cat de tentat sunt ca individ sau ca persoana juridica sa dau bani la stat, daca statul nu ma trateaza in mod similar, nu am reciprocitate si nu am parte de respect? Cum putem rezolva aceasta chestiune?

Spre exemplu, daca intarzii o zi cu plata taxelor, pac, blocarea conturilor si extragerea sumelor, penalitati samd.

Daca eu sunt cel care are bani de recuperat de la stat, atunci sa te tii… nu mai insist, pentru ca nu ne-ar ajunge o carte. Si este doar un alt exemplu.

Tot in sfera respectului poate intra si faptul ca din ce in ce mai multi oameni au ajuns sa isi rezolve problemele vitale din sfera sanatatii, educatiei copiilor sau pensiei viitoare – pe cont si pe cost propriu. Au parte de deducere din taxe ? Nu. Platesc acelasi serviciu in doua locuri desi dintr-un anume loc nu primesc nimic. Este corect, este moral?

Inchei cu o ultima remarca, care tine tot de motivatie, insa acum sa vorbim un pic si depre “bat”, nu doar despre “morcovii” pe care ii asteapta mediul de afaceri.

Odata ce avem lamurite, cu solutii concrete si cu implementare, problematicile de mai sus (taxe mai mici, cheltuire eficienta, tratament corect, simplitate, respect), ce intelegem prin “toleranta zero la evaziune”?

Aici vine si seria de intrebari nr. 5:

Ma pot realmente apara ca stat impotriva evaziunii in conditiile in care prin prelevare pauperizez privatul si prin comportament ii reduc apetenta de a respecta vreun pact? Cat ma costa aceasta lupta (apropos si de ANAF)? O castiga cumva actionarul statului (contribuabilul) sau macar o percepe ca ar castiga-o ? Nu pot fi oare si solutii mai putin costisitoare?


Si daca luptam si invingem (desi nu e clar pe cine), cum tratam problema insolventelor, a tepelor legale ? Cum gestionam problematica morala care se naste de aici?

Imprumut bani, fac un restaurant, castig, platesc tot ce trebuie, inclusiv taxele si dobanzile.

Vecinul face un restaurant langa mine, tot cu bani de la banca, apoi nu plateste nimic nimanui (deci nici taxe), ma scoate din piata cu preturile, intra in insolventa si renaste dpdv legal bine-merci.

Iata cum “a fi corect” se poate intoarce impotriva ta si aceastei realitati i se cere o solutie in acest pact. Pe vremuri se numea “inchisoarea datornicilor”, astazi daca cineva deschide subiectul i se da cu “drepturile omului” in cap. Zic si eu….

Concluzionand – mai este ceva de lucru pana la a realiza un “pact” functional, este bine ca s-a inceput, insa este bine sa intelegem ca reformele necesare sunt, mai intai de toate, de ordin structural si principial. In caz contrar si capitalul, si omul se pot indrepta si catre zone mai prietenoase sau cauta permanent alte solutii.

Nota: Acest articol a fost publicat si in saptamanalul economic "Economistul"