Ultimii ani par a fi o mină de aur pentru cinefilii iubitori de automobile, filme despre cursa de la Le Mans (Ford v. Ferrari, 2019) și despre viața lui Ferruccio Lamborghini (2022) fiind urmate, recent, de o peliculă intitulată simplu Ferrari. Cu Michael Mann la volan, filmul te aruncă în vâltoarea aniilor '50 pentru a-ți arăta cum s-a derulat ultima ediție a Mille Miglia, dar ratează două fire narative excelente care ar merita alte ecranizări.
Pentru fanii de o anumită vârstă, nume precum Hawthorn, Behra, Collins, Fangio sau de Portago produc reacții viscerale ce-și găsesc rădăcina în anii tinereții, căci și acești giganți ai sporturilor cu motor n-au ajuns vreodată la vârsta senectuții. Răpiți din această lume în care au trăit pe muchie de cuțit după ce s-au aruncat cu capul înainte într-un sport mult prea periculos, majoritatea au avut prezențe episodice în istoria celui mai cunoscut brand din lume, Ferrari.
Trăgându-și seva din Modena, aceeași regiune unde se află și sediile Maserati și Lamborghini, Ferrari se ridică mai presus decât toți ceilalți constructori italieni, Căluțul Cabrat fiind un simbol fără egal ca prestigiu și însemnătate în lumea auto. În 1957, însă, Ferrari era în corzi, iar regizorul Michael Mann a ales acest moment ce s-a derulat în urmă cu aproape șapte decenii pentru a-și construi pelicula de peste două ore despre Enzo Ferrari, fondatorul companiei și cel care a primit, de la Mussolini, porecla de „Il Commendatore”.
Citeste si:
Mann își dorea de trei decenii să realizeze acest film și l-ar fi vrut în rolul lui Enzo pe preamăritul Robert De Niro, dar soarta i-a jucat feste și nu l-a putut avea nici pe Christian Bale. În cele din urmă a fost Adam Driver (Star Wars: The Force Awakens) care a ajuns să-și pună în lungul nasului celebrii ochelari fumurii ai omului de la cârma Ferrari pentru a căra în spate o peliculă care îmbină situații reale cu momente ce denotă că mai există o fărâmă de imaginație și în mintea scemariștilor.
Citeste si:
Aș putea să iau la puricat filmul, asemenea scalpului unui copil ce a călătorit cu trenurile foamei care străbăteau Basarabia în anii de după Război, dar n-o voi face. Nu acesta este scopul articolului, deși vreau să punctez câteva tumbe creative care rup filmul de realitatea istorică. Trebuie spus că sursa de inspirație pentru faptele din film este o biografie a lui Enzo Ferrari scrisă de Brock Yates, un jurnalist american cunoscut deoarece a câștigat prima ediție a Cannonball Run, o competiție semi-ilegală în care Yates a fost navigatorul fostului pilot de Formula 1 Dan Gurney.
Cu alte cuvinte, nu plecăm de la premisa că Mann și compania și-au petrecut ultimele trei decenii afundați în materiale istorice, dar nici nu se poate să-i iertăm așa ușor. Eu, de pildă, nu pot să trec cu vederea prezența lui Jean Behra în cursă. Fără a vrea să stric plăcerea cuiva de a viziona filmul, menționez că punctul culminant este reprezentat de participarea echipei Ferrari în ediția din 1957 a Mille Miglia, o cursă de șosea de 1.000 de mile ce străbătea Italia, de la Brescia și până la Roma și apoi retur.
Citeste si:
Francezul Behra, lăsat fără o ureche de multipele accidente în care a fost implicat, era printre piloții de frunte ai Maserati, dar acesta n-a plecat în cursa către Brescia în 1957. Problemele tehnice apărute în antrenamente l-au privat pe Behra de o șansă la victorie, dar filmul ne oferă pe tavă o cu totul altă narativă. Înșelătoare este și scena accidentului lui Alfonso de Portago, cât și includerea sa în echipa Ferrari.
Marchizul spaniol, un adevărat playboy al epocii, era parte a echipei încă din 1956, după ce a câștigat Tour de France Automobile la bordul unui Ferrari privat. Această cronologie este confirmată și de Piero Ferrari, fiul supraviețuitor al lui Ferrari din relația cu Lina Lardi, amplu dezbătută în film. Tot Piero menționează că nu și-a dorit, în realitate, autograful lui de Portago, deoarece „n-ar fi fost la modă”. Poate nu pentru Piero, căci, de exemplu, jurnalistul Denis Jenkinson și-a dorit cu ardoare să obțină, cu 20 de ani înainte, autograful lui Bernd Rosemeyer, mercurialul pilot german al echipei Auto Union aflat în singura sa vizită în Albion, la Donington.
Citeste si:
Dar divaghez...
La curse cu un apart foto de gât
Ceea ce voiam să vă spun, de fapt, este că, în acea ediție din 1957 a Mille Miglia, un echipaj care ar fi trebuit să câștige cursa a obținut ceva mult mai valoros: dovezi pentru istorie. Cu numărul 535, care indica ora de pornire în cursă, Ferrari-ul 335S pilotat de britanicul Peter Collins a fost fără rival vreme de mai bine de cinci ore, până ce arborele de transmisie a cedat.
Cu 390 de cai putere dintr-un motor V12 de 4.000 cmc, operă a inginerului de origine maghiară Vittorio Jano, 335S este un giuvaier uitat din colecția de creații spectaculoase a Ferrari, o mașină extrem de rară și foarte apreciată de colecționari. Un model similar, anume mașina cu care a concurat germanul Wolfgang Berghe von Trips în aceeași cursă, s-a vândut la licitație în urmă cu opt ani pentru 36 de milioane de dolari.
Citeste si:
Collins nu avea, însă, timp să se gândească la valoarea de peste ani a mașinii sale, biciuind-o pe drumurile grele ale Italiei aniilor '50 până ce aceasta a cedat. Doar două exemplare 335S au fost înscrise de Ferrari în acea ultimă ediție a Mille Miglia. Niciuna nu a ajuns la sosire, accidentul sfâșietor suferit de Alfonso de Portago fiind punctul terminus al filmului, dar și al poveștii unei întreceri în care câștigătorul (Piero Taruffi, pe un alt Ferrari) nici n-a mai contat.
Înainte de a abandona, însă, Collins l-a avut alături ca navigator pe conaționalul și prietenul Louis Klemantaski, de profesie fotograf. Născut în 1912 în Manciuria dintr-o mamă rusoaică și un tată britanic cu origini olandeze, Klemantaski s-a apucat să facă poze după ce a primit primul său aparat foto, la vârsta de 10 ani. Ulterior, curajul tinereții l-a împins către competițiile motorizate din postura de pilot, dar un accident suferit într-o cursă de motociclete în 1933 a pus capăt acestor aspirații.
Citeste si:
Fiind, însă, aproape de circuite, Klemantaski a legat prietenii cu mai mulți piloți și șefi de echipă și a devenit, după Război, unul dintre fotografii „de casă” ai Lagonda și, mai apoi, Aston Martin. El a participat, ca navigator, în cinci ediții ale Mille Miglia, mai întâi alături de Reg Parnell, dar și în stânga lui Paul Frere și, în fine, a lui Peter Collins. Pe liniile drepte și în momentele în care nu trebuia să fie atent la notițele ce detaliau ruta pe care cei doi trebuiau să o parcurgă, Klementaski a reușit să imortalizeze, din mers, niște cadre fantastice cu atmosfera unei curse de șosea cum astăzi nu mai regăsim în peisajul motorsportului super-sigur.
Majoritatea imaginilor din acest articol sunt extrase din arhiva Klemantaski, fotograful rămânând pe baricade până la mijlocul aniilor '70. Collins, însă, ca mulți dintre piloții epocii, a avut zilele numărate. Acesta a suferit un accident care avea să îi fie mortal în timpul Marelui Premiu al Germaniei din 1958. Asemeni lui de Portago și Castelotti, care apar în film, și Collins a fost aruncat din mașină în urma unei ieșiri în decor într-o vreme în care centurile de siguranță nici nu existau.
Ce înseamnă o legătură formată la buza morții
Înainte de moartea sa violentă, Collins a legat o prietenie strânsă cu un alt pilot britanic ce fusese ales de Ferrari, Mike Hawthorn. Povestea celor doi este descrisă în detaliu de autorul Chris Nixon cu care Louis Klemantaski a colaborat, în cartea „Mon Ami Mate”. Citind-o, realizezi că situațiile străbătute de cei doi depășesc cu ușurință dramatismul pe care ți-l oferă pelicula lui Michael Mann, fiind meritorii de un film propriu.
Consider că legătura dintre Collins și Hawthorn este un alt fir narativ - pe lângă cel al lui Klemantaski - pe care filmul 'Ferrari' l-a omis și o să încerc, trecând prin câteva anecdote, să vă spun de ce este păcat că nu avem un film și despre această latură a curselor de Grand Prix, cea a apropierii dintre doi oameni văzuți din exterior ca fiind asemenea unor gladiatori neînfricați.
În film, Enzo îl prezintă pe Collins drept „un viitor campion mondial”, iar replica nu este fără acoperire, căci britanicul ar fi putut intra în sezonul 1957 din postura de campion en-titre, dacă nu i-ar fi lăsat mașina pe mână lui Juan Manuel Fangio. După ce argentinianului i-a cedat direcția în Marele Premiu al Italiei, Collins i-a permis lui Fangio să-i preia mașina, ceea ce l-a ajutat să cucerească cea de-a patra coroană mondială. „Am fost mișcat aproape până la lacrimi de gestul său”, avea să comenteze Fangio ulterior.
Acel prim sezon alături de Ferrari a fost unul pozitiv în Formula 1, căci echipa italiană preluase fantasticul monopost Lancia și-l modificase pentru a continua să câștige curse, dar a fost un an teribil pe plan personal pentru Enzo. După ce și-a pierdut fiul, pe Dino, Enzo ar fi fost consolat adesea de către Collins, britanicul devenind unul dintre cei mai importanți piloți ai Scuderiei.
În 1957, Ferrari l-a adus la Maranello pe Hawthorn, fostul pilot Jaguar, care a decis rapid că avea să-și împartă câștigurile din curse 50/50 cu Collins. Acesta din urmă se căsătorise la începutul anului și locuia pe un iaht în portul din Monte-Carlo, pentru a nu fi înrolat în Forțele Armate Britanice. Înafară de performanța pozitivă din Mille Miglia, anul 1957 a fost unul destul de șters spentru Ferrari. Dacă la Le Mans echipa a fost spulberată la Jaguar, la Sebring a pierdut în favoarea Maserati. Nici monopostul Ferrari 801 de Formula 1 n-a avut prea mult succes și a părut mereu cu un pas în urma Maserati-ului 250F.
Pentru 1958, Ferrari a lansat modelul 246 Dino cu un motor la care lucrase înainte de moarte fiul lui Enzo. Mașina avea să-l ducă către titlul mondial pe Hawthorn în urma unui duel cu Stirling Moss, dar sezonul a avut multe suișuri și coborâșuri. După ce a obținut un podium „acasă”, la Monaco, Collins a făcut echipă cu Hawthorn la Le Mans. Într-o cursă afectată de ploi torențiale, Peter ar fi avariat voit ambreiajul mașinii pentru a provoca abandonul echipajului din teama că va acvaplana în condițiile dificile.
Enervat la culme, Enzo l-a dat afară aproape pe loc pe Collins, găsit de membrii echipei relaxându-se într-un local înainte ca întrecerea de 24 de ore să se fi încheiat. În cele din urmă, „Il Commendatore” s-a răzgândit și i-a permis lui Collins să participe pe mașinile de Formula 2 ale echipei, dar asta l-a nemulțumit pe prietenul și colegul Hawthorn. Înainte de Marele Premiu al Franței, Mike a amenințat că nu ia startul dacă nu i se permite și lui Collins să concureze.
Temându-se că ar putea să rateze titlul mondial la piloți (1958 a fost primul an în care s-a acordat și un titlu mondial pentru constructori), Enzo a cedat și i-a dat un 246 Dino și lui Collins care a încheiat în puncte. După cursă, Enzo a revenit la cuvântul său și l-a dat încă o dată afară pe Collins, ceea ce l-a înfuriat pe Hawhtorn care a decis să facă ravagii la sediul companiei.
Luând primul zbor către Milano, Mike a ajuns la Maranello la câteva zile după curse și a spart câteva uși, a amenințat angajații și i-a spus lui Enzo că nu mai pilotează dacă Peter Collins nu este primit, încă o dată, înapoi în echipă. Pus din nou între ciocan și nicovală, Enzo a făcut un pas în spate și i-a permis lui Collins să continue. Poziția sa în echipă a fost solidificată de decesul lui Luigi Musso la Reims, căci Enzo n-a putut găsi un înlocuitor imediat după GP-ul din Hexagon.
La Silverstone, în Marea Britanie, Collins a reușit ultima victorie a carierei după ce a legat aproape 45 de tururi în ritm de calificare, îndeajuns pentru a-l împinge pe Moss la abandon. Cu Hawthorn pe doi, Collins a triumfat într-o dublă britanică ce i-a făcut să se teamă chiar și pe britanici. Rob Walker, șeful ultimei echipe private ce a triumfat în F1 (Marele Premiu al Marii Britanii, 1968, prin Jo Siffert), i-ar fi spus lui Collins că n-ar trebui să mai meargă niciodată atât de tare, după ce performanța sa pe vechiul aerodrom i-a provocat fiori lui Walker.
În cele din urmă, așa cum spuneam, povestea lui Collins s-a încheiat brusc pe Nordschleife, în „Iadul Verde” din Munții Eifel. Alergând după Vanwall-ul lui Moss, Collins a greșit în periculoasa secțiune Pflanzgarten și a ieșit în decor. Șocat de cele întâmplate și cu o mână pe titlul mondial, Hawthorn a anunțat că se retrage din pilotaj, ceea ce a și făcut. Din păcate, Mike era deja bolnav și n-ar fi ajuns vreodată să-și vădă șuvițele blonde pierzându-și din culoare.
Chiar și așa, moartea l-a răpit mult mai rapid, în urma unui accident rutier petrecut pe când Hawthorn se întrecea cu același Rob Walker. Șeful de echipă a negat și cu limbă de moarte că s-ar fi luat la întrecere cu Hawthorn cu mașinile lor de stradă, dar viteza cu care Jaguarul Mk. 2 al campionului mondial s-a înfășurat pe un copac a spus o altă proveste, una a tragismului unei ere în care oamenii erau mult prea obișnuiți cu moartea.
Sursa foto: Shutterstock.com
Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »
Te-ar putea interesa și:
