Kane s-a deschis de putin timp, in ianuarie, la parterul unui mare bloc de birouri de pe Tunari, unde incepe din Stefan cel Mare. Am ramas trasnit cand am ajuns acolo, cu Waze pe telefon, vazand pentru prima oara ditamai blocul, si colorat pe deasupra, desi trecusem pe langa el de zeci de ori pana atunci. Probabil ca un psihanalist mi-ar explica repede ca nu am vrut sa-l vad, de fapt, cat e el de mare, fiindca ma irita ideea ca a aparut intr-un cartier vechi, cu case printre care nu si-ar avea locul.

Dar sa lasam blocul, Kane nu au nicio vina ca sunt acolo, ba chiar mai bine ca au reusit sa-l umanizeze si sa-l inveseleasca putin. Au ocupat o bucata din parter, in partea dinspre Tunari, si au luat si trotuarul pe doua laturi pentru o terasa.

Kane

Amenajarea si ambianta sunt punctele forte de la Kane. Pe Internet scrie ca e un design de inspiratie nordica. Nu am fost niciodata in Scandinavia, insa daca asa fac nordicii lucrurile acolo, ma bucur pentru ei, imi place. E design industrial, oarecum minimalist, evident. Acum, daca iti deschizi ceva, trebuie sa te simti obligat sa iti faci design industrial, cu tavanul nefinisat si cu tubulaturile la vedere, pe post de decor, adesea si cu peretii la fel. Te-ai face de ras iremediabil daca in zilele astea ai aparea cu o cafenea sau un restaurant noi si nu ai vedea betonul armat...

E luminos la Kane, au pereti de sticla peste tot pe unde se poate. E colorat, e vesel, e tineresc, au maimute si papagali pe pereti, palmieri, mobilier foarte interesant si original, multe plante. Cred ca multi bani s-au bagat acolo, insa a iesit ceva surprinzator. Bine ca m-au lasat sa fac poze, m-au scutit astfel de o descriere obositoare, din care oricum nu s-ar fi putut deduce mai nimic din ce poti vedea la Kane. Li s-au terminat banii la amenajarea gradinii, sau or fi schimbat arhitectul acolo, ca nu prea seamana ce e afara cu ce e inauntru.

Sa mergem la meniu, fiindca de aceea m-am dus la Kane, totusi, sa mananc. Pe Internet scrie ca vom manca funky food, si cateva randuri mai jos ca il au ca chef pe Philippe Le Quilliec (sau Philip Le Quilliec, daca vrei sa faci economie la litere). Pe Philippe Le Quilliec il stiu de la Le Fin Palais Royal, cand am scris ca acela era cel mai bun restaurant din Bucuresti, fara drept de apel, o Haute Cuisine adevarata, clasica, fara compromisuri, in cel mai intreg sens al termenului. Dar sa alatur cele doua sintagme, Philippe Le Quilliec si Funky cuisine, adica, nu mi-ar fi trecut vreodata prin minte. Insa l-o fi ajuns si pe Philippe din urma the mid-life crisis, ca nu prea scapa nimeni de asta...

Prima data am auzit despre Funky food in urma cu vreo cinci ani, cand niste baieti talentati in ale gatitului au deschis un restaurant in 13 Septembrie, si au denumit stilul lor Funky Cuisine. Am si scris un articol laudativ atunci, in care ziceam ca doi funky chefs au deschis un restaurant cu funky food pentru tineri funky clients, care veneau acolo imbracati de duminica. Funky food erau mancaruri inventate de ei, in mare parte, era o bucatarie creativa, experimentala. Am cautat sa vad daca chiar exista o adevarata bucatarie Funky, cu o biblioteca de retete funky, de pilda, insa nu am gasit. Se pare ca e doar o foarte reusita gaselnita de marketing denumirea aceasta.

Aproape ca uitasem de funky food, nu am mai intalnit aceasta alaturare de cuvinte pana cand am ajuns acum la Kane. Ei isi descriu conceptul culinar ca un World Food Studio, dupa cum am mai spus, adica retete din diferite colturi ale lumii, multe inedite si cu combinatii neasteptate de produse si ingrediente. Nu par sa fie retete inventate de ei, asa cum te gandesti cand auzi despre Funky cuisine, dar e destul de funky si asa, se diferentiaza destul de bine de celelalte restaurante.

Citeste si:

Kane2

Am mers pe mana lor, am luat ce mi-au recomandat: unul dintre cele cateva Kane Hawaiian Poke Bowls si Somon cu mango. Primul fel, Kane Hawaiian Poke Bowl, era un castron cu orez si inca vreo cteva lucruri, nu imi mai aduc aminte ce. Doar niste gogosari in otet imi vin acum in minte, sau mai degraba in acid sulfuric, cred, ca nu te puteai atinge de ei. Restul din castron a fost bunicel si interesant. Si somonul a fost bun, cu feliile de mango taiate ca niste cartofi prajiti, asta am si crezut la inceput ca este, ma si miram. A fost bun somonul, insa prea condimentat sosul, inutil de condimentat, m-a cam indispus.

Poate ca asa e mancarea in multe locuri din Asia, si marii bucatari au o alegere dificila de facut cand gatesc feluri asiatice in Europa, sau pentru europeni. In Europa, calitatea produselor de baza (carne, peste, legume etc.) e cea mai importanta, gustul si calitatea mancarii, pana la urma, pe asta se bazeaza, mai putin pe condimente, care nu trebuie sa treaca pe primul loc, asa cum se intampla adesea in afara Europei. In Asia, in Africa sau chiar in America de Sud, condimentele pot sa faca diferenta dintre o mancare deosebita si una comuna, insa in Europa nu prea vezi asa ceva. Sigur, cei mai tineri sunt mai sensibili si mai usor de castigat cu condimentele decat cu calitatea produselor de baza, dar ei cheltuie mai putin intr-un restaurant. Grea alegere, deci...

Nu poti sa ai si una si alta, evident, asa ca cheful trebuie sa ia o decizie. Philippe Le Quilliec a ales varianta cu condimentele, se pare, daca nu cumva i-o fi facut surpriza vreun tanar bucatar prea exaltat, cand a iesit el la o tigara. Sau o fi de la mid-life crisis si asta, mai stii...

Mi-a placut serviciul la Kane si mi-a placut de ei, dupa cum am spus, de toti de acolo, se vede ca nu au foat adunati la intamplare. Au doi copii chelneri, unul cu parul lung si impletit, nu stiu cum se cheama stilul acela, cred ca are un nume, dar nu sunt eu documentat, si altul cu figura de licean care merge la olimpiade. Foarte simpatici amandoi, mi-a facut placere sa-i vad in apropiere, desi pe unul cred ca l-am speriat de moarte la inceput. Dar mi-a dat cea mai induiosatoare si mai sincera replica pe care mi-a fost dat sa o aud in ultima vreme de la un chelner. Mai era si o duduita amabila si zambitoare, parea sa fie un fel de sefa acolo, si de ea mi-a placut.

Preturile nu sunt mici la Kane, dar nici exagerate. O masa buna in doi, cu o sticla de vin bun, o poti scoate sub 300 de lei.

Kane World Food Studio e un restaurant bun si intersant din mai multe puncte de vedere. E placut, vesel, reconfortant, te duce putin in alta lume, in vacanta chiar, si cu ambianta, si cu mancarea, si cu personalul acela din alt film fata de cel in care joaca cele mai multe restaurante bucurestene. Merita o vizita, cel putin, chiar daca veniti mai de departe, ca sa va faceti propria parere, mai ales in privinta mancarii. Pentru ca restul va vor placea, fara indoiala.

PS: abia dupa ce am terminat articolul si m-am uitat pe Internet ca sa iau o poza cu Philippe i-am vazut pagina de Facebook. Da, l-a ajuns deja din urma, si il scutura bine, intr-adevar... :)

Sursa foto: George Butunoiu