La nivel de principii, exista doua abordari mari in orientarea invatamantului superior dintr-o tara: catre un sistem (ultra)liberal, cum e in America sau in Anglia, sau catre unul puternic reglementat, cum e in Coreea, Japonia sau in unele tari (foste) socialiste.
Alegerea uneia dintre cele doua orientari, sau a “concentratiei” optime din fiecare in amestecul final, depinde de modul in care in societatea respectiva se transeaza eterna dilema referitoare la cat de mult ar trebui Statul sa decida in locul cetateanului ce e mai bine si ce nu pentru el. Unii cred ca cei mai multi oameni nu sunt in stare sa aleaga si sa decida singuri – ceea ce e adevarat, evident! Altii spun ca si dreptul de a alege prost si de a-ti asuma consecintele trebuie considerat fundamental si garantat. Si asta e adevarat in egala masura: oricine poate argumenta ca are dreptul la un invatamant ieftin (si prost, pe cale de consecinta, dar nu e relevant aici) si ca doar el trebuie sa fie in masura sa aleaga ce si unde studiaza.
Prin urmare, niciodata nu va putea cineva sa demonstreze ca un sistem e decisiv mai bun decat celalalt. Dezbaterile aprinse si nesfarsite sunt destul de inutile si contraproductive si dilema nu poate fi transata decat printr-o decizie politica. E foarte important, insa, ca sistemul sa ramana coerent, indiferent de solutia care va fi aleasa. Daca pentru angajarea la Stat impui “fise de post” in care tipul si nivelul de studii sunt precizate pentru aproape fiecare functie in parte si daca orice diploma de “studii superioare” are aceeasi valoare pe “piata” angajarilor la acel Stat, atunci ai nevoie de un sistem hiperreglementat in tara respectiva. Or, in Romania avem un invatamant superior destul de reglementat (vezi sistemul complex de acreditare), insa, in realitate, e ultraliberal (vezi Spiru Haret si aproape toate celelalte facultati private).
Sunt voci - unele care se aud chiar si in Academia Romana - care spun ca sistemul de acreditare ar trebui desfiintat cu totul si ca dreptul la un invatamant prost e deja garantat de catre Constitutie. Si sunt altele care spun ca ar trebui sa facem exact pe dos. Si unii si altii isi pot argumenta pozitiile extrem de convingator, cu conditia, insa, ca sa nu incurce niste politicieni prosti (sau poate oar corupti) lucrurile.
Alegerea uneia dintre cele doua orientari, sau a “concentratiei” optime din fiecare in amestecul final, depinde de modul in care in societatea respectiva se transeaza eterna dilema referitoare la cat de mult ar trebui Statul sa decida in locul cetateanului ce e mai bine si ce nu pentru el. Unii cred ca cei mai multi oameni nu sunt in stare sa aleaga si sa decida singuri – ceea ce e adevarat, evident! Altii spun ca si dreptul de a alege prost si de a-ti asuma consecintele trebuie considerat fundamental si garantat. Si asta e adevarat in egala masura: oricine poate argumenta ca are dreptul la un invatamant ieftin (si prost, pe cale de consecinta, dar nu e relevant aici) si ca doar el trebuie sa fie in masura sa aleaga ce si unde studiaza.
Prin urmare, niciodata nu va putea cineva sa demonstreze ca un sistem e decisiv mai bun decat celalalt. Dezbaterile aprinse si nesfarsite sunt destul de inutile si contraproductive si dilema nu poate fi transata decat printr-o decizie politica. E foarte important, insa, ca sistemul sa ramana coerent, indiferent de solutia care va fi aleasa. Daca pentru angajarea la Stat impui “fise de post” in care tipul si nivelul de studii sunt precizate pentru aproape fiecare functie in parte si daca orice diploma de “studii superioare” are aceeasi valoare pe “piata” angajarilor la acel Stat, atunci ai nevoie de un sistem hiperreglementat in tara respectiva. Or, in Romania avem un invatamant superior destul de reglementat (vezi sistemul complex de acreditare), insa, in realitate, e ultraliberal (vezi Spiru Haret si aproape toate celelalte facultati private).
Sunt voci - unele care se aud chiar si in Academia Romana - care spun ca sistemul de acreditare ar trebui desfiintat cu totul si ca dreptul la un invatamant prost e deja garantat de catre Constitutie. Si sunt altele care spun ca ar trebui sa facem exact pe dos. Si unii si altii isi pot argumenta pozitiile extrem de convingator, cu conditia, insa, ca sa nu incurce niste politicieni prosti (sau poate oar corupti) lucrurile.
