De ce nu merg bătrânii din România la azil: Pentru ei, singurul cămin este acasă

Dacă am căuta definiția bătrâneții am vedea că înseamnă etapa finală a vieții ființelor. Cu toate că ne-am putea scrie propria noastră definiție despre ce înseamnă bătrânețea, cei mai mulți români o văd ca pe o patologie de sine stătătoare. Am discutat cu antropologul Radu Umbreș despre cât cântăresc „hainele grele” ale bătrâneții, iar dacă atunci când cântăresc prea mult, s-ar lăsa bătrânii din România în grija azilurilor de bătrâni.

Oamenii s-au temut întotdeauna de moarte, iar acesta este un lucru natural care ne-a ajutat de-a lungul timpului să ne ferim de pericole. Odată cu evoluția, teama de momentul morții a căpătat o alură existențială, iar oamenii au început să creadă în diverse scenarii cu ce s-ar putea întâmpla după acel punct. Personal, nu îmi este teamă de moarte, ci de bătrânețe, însă nu de bătrânețea mea, ci a celor pe care îi iubesc. Fiindcă distanța este un impediment să îi ajut personal pe cei dragi, una dintre soluții este apelarea la un cămin de bătrâni. Cu toate că în țările mai vestice, căminul de bătrâni este privit bine, în România acesta are o conotație negativă, așa că bătrânii preferă să rămână în casele lor.

„Paharul cu apă” adus de copii la bătrânețe este o expresie bine ancorată în comportamentul românilor. S-ar lăsa bătrânii din România în grija străinilor? Antropologul Radu Umbreș a explicat că decizia copiilor de a-și îndemna părinții spre un azil de bătrâni poate să fie percepută ca pe un abandon din partea acestora.

Citeste si:

„Sunt mai multe motive pentru care trimiterea la un cămin de bătrâni are o conotație negativă. Mai întâi, poate fi percepută ca o formă de abandon din partea copiilor care nu vor să își asume responsabilitățile și preferă externalizarea acestor servicii către agenți economici impersonali”, a explicat Radu Umbreș.

Citiți și: Azilul de bătrâni la stat sau cum trebuie să așteptați să moară cineva pentru internare.

De ce se simt românii obligați să aibă grijă de bătrânii din familie?

Antropologul a explicat că responsabilitatea îngrijirii bătrânilor de către descendenți are un loc important în istoria comportamentului românilor. Pornit în mediul rural, acest comportament a fost translatat într-o anumită măsură și în societatea urbană.

„Din cele mai vechi timpuri și până în istoria recentă, sistemul tradițional de organizare socială aloca responsabilitatea îngrijirii bătrănilor către descendenți. Practic, contractul generalizat de asigurare socială cuprindea fiecare individ care avea grijă de părinți și urma să fie îngrijit de copii. Această structură de moștenire a datoriei filiale a for perpetuat de fiecare generație în cadrul gospodăriilor extinse din lumea rurală în care trăiau majoritatea românilor”, spune Umbreș.

Citeste si:

Acesta a menționat că mulți vârstnici consideră că descendenții au datoria morală de a le asigura o bătrânețe liniștită în cadrul familiei, mai ales că moștenirea proprietăților vârstnicilor aduce cu sine obligații de respect simbolic și grijă materială. Întrucât aceștia, vârstnici la rândul lor, au contribuit la bunăstarea propriilor părinți cu ani în urmă, este destul de greu pentru ei să accepte ca echitabilă o schimbare a condițiilor de interacțiune între generații.

Citiți și: Cum se pregătesc românii pentru pensie.

Statul ar trebui să aibă grijă de bătrânii lui

Nu trebuie să uităm nici de bâtrânii din România care nu au copii și trebuie să se ocupe singuri de problemele care apar odată cu vârsta. În grija cui rămân aceștia? Conform antropologului, statul ar trebui să le ofere suportul de care au nevoie.

Citeste si:

„Sistemele de protecție socială oferite de stat ar trebui, măcar formal, să suplinească sau chiar să înlocuiască datoria indivizilor de a-și îngriji bătrânii, dar așteptările sociale se schimbă mai greu”, a declarat antropologul.

Un alt motiv pentru care românii nu vor să apeleze la azilurile de bătrâni este fiindcă nu vor să-și părăsească locuința unde au trăit toată viața. Simțul proprietății este bine cimentat în comportamentul românilor vizavi de locuințe, fiind fruntași în achiziția propriilor imobile. Peste 96% din populaţia României trăia în 2020 într-o locuinţă personală, acesta fiind cel mai mare procent înregistrat în rândul statelor membre ale Uniunii Europene, arată datele publicate de Eurostat. De ce se întâmplă acest lucru?

„Casa are un loc central în cultura românească. Pentru mulți români, și în special pentru cei în vârstă, este mai mult decât o proprietate imobiliară pentru că reprezintă sfera principală a vieții private, spațiul de siguranță și confort într-o lume agitată și periculoasă. Ideea de a vinde sau de a părăsi casa la bătrânețe poate produce un disconfort accentuat deoarece nu este vorba doar de o locuință, ci un de un spațiu material și simbolic construit în mulți ani cu gândul de a-ți incheia acolo existența în tihna și demnitate”, a declarat Radu Umbreș.

Citeste si:

În Occident, vârstnicii se ocupă singuri de alegerea unui cămin

Definiția bătrâneții este scrisă și de către cultura și economia fiecărei țări. Cum diferă percepția față de căminele de bătrâni în România față de Occident.

„Există reprezentarea, mai mult sau mai puțin corectă, că traiul într-un azil nu oferă condiții decente din punct de vedere al igienei, al socializării, al tratamentului de către îngrijitori. În Occident, vârstnicii se ocupă singuri de alegerea unui cămin potrivit pentru nevoile și resursele lor. Aceștia se asigură că veniturile și proprietățile lor vor acoperi costurile necesare chiar dacă asta înseamnă că descendenții vor moșteni mai puțin sau deloc”, spune antropologul.

Acesta a explicat că bătrânii din Occident au o altă etică a responsabilității individuale care nu mai transferă responsabilitatea de la o generație la alta. O altă diferență semnificativă este încrederea mult mai scăzută a românilor în instituțiile responsabile cu monitorizarea calității serviciilor de îngrijire.

Citiți și: Un nou centru social pentru bătrâni, copii și animale se va deschide în România.