Televiziunile noastre s-au obisnuit sa scrie replicile filmelor, poporul s-a resemnat sa le citeasca fara replica. Nici unii nu se intreaba cum ar suna in romana istoricul „Asta la vista, baby!“ al lui Arnold. Doar desenele animate ce mai animeaza impietritul peisaj.

Posturile TV n-au intotdeauna bani sa dubleze vocile din filmele straine. Si nici nu prea vor. Subtitrarile ramin de baza, pentru ca romanii, cu totii anglofili, s-au obisnuit de-atita vreme cu vocile originale. Televiziunea Romana a subtitrat de cind se stie filmele straine, multa vreme in maniera rudimentara. „Totul se facea pe suluri mari, ca niste pergamente, care erau introduse manual de catre persoane special angajate pentru acest lucru. Titrajele se nimereau fie mai sus, fie mai jos pe ecran. Abia incepind cu ‘92-’93 s-a pus in functiune un sistem electronic”, spune criticul de film Irina-Margareta Nistor. Redactorii Departamentului Programe-Subtitrare din cadrul TVR cred in continuare ca „subtitrarile sint un bun exercitiu de citire si de conexiune logica. Telespectatorii pot anticipa mai bine cursul actiunii, iar pe traducatori ii ajuta sa elimine mai usor interjectiile sau repetitiile inutile”.

Cu vorbe putine

Prima TV are cinci traducatori angajati si alti citiva colaboratori. De asemenea, inca doi redactori realizeaza suprapunerea textelor traduse. „Preferam subtitrarea nu doar pentru ca este o metoda mai putin costisitoare, ci si pentru ca prin dublare se pierd multe dintre efectele sonore din film. In plus, de cele mai multe ori, vocile celor care dubleaza nu ar putea reda intonatia corecta a celor originale”, spune Ionut Sandu, redactor in cadrul departamentului de titrari.

Desi in comparatie cu dublarile, subtitrarile pot fi percepute ca fiind mai facile, acestea nu sint intr-atit de la indemina pe cit par. „Subtitrarea unui film presupune de fiecare data si adaptare, nu doar traducere. Exista multe filme in care se vorbeste foarte repede si trebuie sa selectam ceea ce este intr-adevar important. Spatiul dedicat textului nu ne permite sa redam tot ceea ce se spune intr-o anumita secventa”, adauga Ionut Sandu.

In traducere libera

In Romania nu exista scoala de dublaj, la fel ca in Occident. Daca in tari precum Franta, Germania sau Italia exista o voce corespondenta pentru fiecare dintre rolurile artistilor importanti, la noi acest lucru nu este inca posibil. Mai mult, in aceste tari subtitrarile sint in general accesibile doar in sistem pay-per-view, fiind considerate „mai degraba un snobism”, dupa cum apreciaza Irina-Margareta Nistor. Chiar si in state din estul Europei, precum Polonia sau Ungaria, televiziunile fac uz de voci pentru a traduce peliculele straine. Televiziunile romanesti au avut si ele de-a lungul timpului citeva tentative de a difuza filme dublate de voce, insa au renuntat la fel de repede. PRO TV a incercat cindva sa dubleze o telenovela. Apoi a gasit voce pentru Babe in filmul de animatie „Babe, un purcelus in oras“, iar cu asta incercarile s-au oprit. Cele mai dublate au ramas in aceste conditii desenele animate. De asemenea, documentarele sint un gen adesea dublat, informatia fiind cea care primeaza in detrimentul vocii care are mai putina importanta.

Desenele joaca la dublu

Chiar daca desenele animate pe care le difuzeaza nu sint intotdeauna adresate doar copiilor, postul Cartoon Network recurge de aproape trei ani la voci romanesti pentru personajele sale. „E adevarat ca moda dublarilor nu a prins foarte bine in Romania, insa acestea sint justificate pentru un canal de televiziune pentru copii. Cum virsta nu le permite sa citeasca, dublarile sint un lucru natural, iar audienta postului nostru a crescut semnificativ odata cu aparitia vocilor romanesti”, spune Helen Lucy, Channel Manager&Marketing director pentru divizia Centrala si Est-Europeana a postului Cartoon Network.

Subtitrarea ca forma de rezistenta

Inainte de 1989, replicile din filmele occidentale difuzate de televiziunea romana expuneau sistemul comunist din cauza subtitrarilor care nu puteau sa acopere pasajele considerate periculoase. Romanii care stiau engleza puteau astfel sa auda printre rinduri cuvinte cu potential destabilizator. Un prim pas pe care comisia de cenzura din cadrul televiziunii publice l-a facut a fost acela de a inlocui termeni daunatori cu anumite sinonime conforme ideologiei. Astfel, „Dumnezeu” devenea „Cel de sus”, „biserica” devenea „catedrala”, „preotul” trecea drept „pastor”, „Craciunul” sau „Pastele” erau traduse prin „sarbatori”. Pina si „Mos Craciun” se preschimba in „Mosul” sau „Mos Gerila”.

Au existat insa si citeva filme in care pasaje intregi au trebuit inlocuite. Drept urmare, in 1988 televiziunea a intentionat introducerea unui sistem de dublare a peliculelor. In discutie au intrat atunci in principal doua filme, „Reteaua” si serialul „Sorel si fiul”. In primul era incriminata o scena in care un realizator de televiziune isi indemna publicul sa iasa in geam si sa strige periculosul

„M-am saturat!”, in timp in ce in serial pasajul cu problema era cel in care un tata isi ruga fiul sa-l eutanasieze. Demersul cenzorilor a ramas in cele din urma fara rezultat, deoarece efortul financiar pentru a implementa un sistem de dublare era prea mare. Singurele programe straine care s-au supus in perioada comunista dublarii au fost documentarele transmise in cadrul celebrei emisiuni Teleenciclopedia. •