Apartenența la Uniunea Europeană a devenit o obișnuință pentru români. Din 2007, de când am devenit cetățeni cu acte ai structurii supranaționale numită Uniunea Europeană, ni se pare ceva firesc. La fel de firesc, aproape, cu a spune că suntem români, sau locuitori ai unei anumite regiuni. Cu toate acestea, când spunem că suntem europeni, știm exact de ce aparținem, în afara unor orașe sau popoare pe care le vizităm în vacanțe? Știm exact cum funcționează instituțiile europene? Dacă nu, poate ar trebui. Nu de altceva, dar aproximativ 70% din legislația românească este rezultată din transpunerea, într-o formă sau alta, a inițiativelor legislative și directivelor europene.
Statele Unite ale Europei au devenit realitate
Cu toate acestea, nici pentru europeni Europa nu mai este ce era odată. Mai precis, la începutul ei. Sau, pentru a încerca o imagine sugestivă, să ni-i imaginăm pe Jean Monnet, Robert Schuman și Konrad Adenauer, câțiva dintre arhitecții UE, confruntându-se cu unele dintre problemele actuale ale unor țari membre ale Uniunii Europene: migrația din, să zicem, Austria și Italia, ultranaționalismul lui Viktor Orban plus, ca să adăugăm cireașa de pe tort, ambiția Uniunii de a integra, cândva, o țară astăzi aflată în război cu vecinul năbădăios dintotdeauna al Europei, Rusia.
Ce ar fi crezut fondatorii Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, precursoarea Uniunii Europene? Nu știm. La vremea respectivă singurele diferențe culturale de depășit erau cele dintre Franța și Germania, dar sigur este că visul visat de ei la vremea respectivă ne-a rămas moștenire nouă, cetățenilor europeni de astăzi. O viziune evocată de altfel de Churchill cu ani buni înainte de înființarea amintitei Comunități a Cărbunelui și Oțelului (1951) prin așa-numitele State Unite ale Europei, formulă pe care acesta a folosit-o încă din anul 1946.
Citeste si:
Kafka, mai vizionar chiar și decât Churchill
Confruntat cu realitatea înfăptuită a acestui vis, românul, sau europeanul de astăzi, remarcă totuși că Babilonul zilelor noastre nu e tocmai simplu. Asemeni cetățeanului K din celebrul roman Procesul, care încearcă să-și împingă cauza pe coridoarele unei puteri obscure, putere care îl plimbă mereu și mereu pe la ușile surde la durerea sa, parcă și cetățeanul european se vede pus în fața unui destin similar.
Sigur, comparația poate părea forțată, pentru că Uniunea Europeană, deși complicată și energofagă, rezolvă, totuși, lucuri, dar sinuozitatea traiectoriilor legislative europene nu poate, totuși, să nu uimească.
Astfel, în mare, pentru a fi descrise, instituțiile europene pot fi simplificate până la nivelul formulei tripartite Comisia Europeană - Parlamentul European - Consiliul European, cea dintâi având inițiativa legislativă, în vreme ce Parlamentul European exercită puterea legislativă a UE, iar Consiliul European definește orientările și prioritățile politice generale ale UE, de obicei prin adoptarea de concluzii.
Citeste si:
Din nou, este o reprezentare mult simplificată a realității, dar ea trebuie să poată fi cumva explicată pe înțelesul tuturor, iar acesta este un mod de a face acest lucru.
În momentul în care cetățeanul (nu neapărat K) observă însă că aceste trei structuri sunt subîmpărțite în multe, multe altele, atât de multe încât devine legitimă întrebarea dacă există mai mult de 10 persoane care cunosc toate aceste instituții, ei bine, în momentul acela, dezarmată, respectiva persoană se întreabă cum s-a putut naște un asemenea colos birocratic.
Pentru a da un singur exemplu în acest sens, trebuie spus că Consiliul European nu este doar Consiliul European. Ei bine nu, el este în același timp, sau mai bine spus în paralel cu el există așa-numitul Consiliu al Uniunii Europene, un organism total diferit, cu alte atribuții și alte îndatoriri. Bine, dar nu e același lucru?, veți întreba. Nu.
Citeste si:
Iar dacă vă sună complicat, stați să auziți asta: de fapt sunt trei instituții europene cu nume aproape similar, nu doar cele două menționate mai sus. Avem, așadar, pe lângă Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene, inclusiv Consiliul Europei, din nou, cu atribuții diferite față de celelate două (dar care nu are, totuși, legătură cu Uniunea Europeană). Serios, veți întreba? Chiar aveau nevoie de toate? Ei bine, răspunsul este da. Iar asta pentru că, dintr-un motiv sau altul, Europa tinde să se complice, sau să creeze zeci de instituții acolo unde alte țări, mai pragmatice, au rezolvat problema prin doar câteva.
Pentru cei care au mai puțin timp de lectură, acest pasaj celebru din fabulosul roman Procesul, al lui Franz Kafka, descrie de altfel destul de bine impresia pe care o lasă instituțiile europene la o primă vedere:
Citeste si:
"La poarta Legii, dinaintea căreia stă un paznic, vine un om de la țară, dar care este oprit să intre în clipa aceea. Omul încearcă toată viața să pătrundă dincolo de ușa închisă, apelând la bunăvoința paznicului sau încercând să-l cumpere cu daruri; răbdarea nu-i folosește la nimic, iar cănd viața omului s-a sfârșit, paznicul îi spune: 'Nimeni în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec și o încui'".
În apărarea acestui "colos birocratic", însă, trebuie remarcat faptul că sintagma nu stă, neapărat, în picioare: totalul funcționarilor UE este mai mic decât pare la o primă vedere, mai precis de aproximativ 36.000, adică echivalentul, spre exemplu, angajaților statului Bavaria.
Complicată sau nu, Uniunea pompează miliarde în România
Dincolo de bucătăria internă a Uniunii, realitatea rămâne una singură: Uniunea Europeană este, într-o mare măsură, motorul economic al României.
Citeste si:
Mai mult decât atât, și poate chiar mai important, Uniunea Europeană este cea care asigură, paradoxal, o bună parte din voința politică de la noi, în absența căreia, pentru a da cel mai simplu exemplu, cele mai multe dintre reformele care au fost făcute în România ar fi rămas un vis frumos.
Bruma de justiție pe care o avem, cu alte cuvinte, s-ar fi făcut fără ca noi să fi fost trași de mânecă? Mia aia de kilometri de autostradă pe care, culmea, încă nu-i avem, s-ar fi turnat vreodată fără ca România să fi gravitat în jurul nucleului european? Să fim serioși. Știm cu toții că răspunsul e nu.
S-o spunem, așadar, fără echivoc: fără miliardele Bruxelles-ului, țara noastră ar fi rămas ceea ce patrioții autohtoni de mucava refuză să vadă: o țară profund subdezvoltată, incapabilă să se smulgă din civlizația veceului în curte.
Citeste si:
Sau ca să vorbim pe date concrete, iată și niște cifre de la Ministerul Finanțelor: În perioada 1 ianuarie 2007-30 noiembrie 2022, Uniunea Europeană a pompat în România 79,985 de miliarde de euro, iar România a contribuit la bugetul Uniunii Europene cu 26,458 miliarde de euro. Rezultat net: 53,527 miliarde de euro - fonduri absorbite de România de la UE în plus față de contribuția noastră la bugetul Uniunii.
Uniunea Europeană, o problemă de identitate
Pe lângă birocrația excesivă, Uniunea Europeană mai are însă o problemă: identitatea, sau, mai precis, lipsa ei.
Astfel, problema poate fi rezumată simplu: momentan, europenii nu se definesc ca atare decât în virtutea unui spațiu geografic locuit în comun. Dincolo de acest lucru, însă, nimeni nu știe să spună ce este un european. Nici măcar funcționarii instituțiilor europene.
Sigur, o să spuneți, poate, că lucrul ăsta nu este atât de important, dar (cel puțin) două probleme apar în momentul în care un spațiu comunitar cu atâtea pretenții despre sine nu are o idee cât de cât clară despre cine sau ce este.
Prima, conform căreia se poate pune, de exemplu, întebarea de ce ar sări cetățenii diverselor state europene unii în ajutorul celorlalți în cazul unui război? Ce i-ar face pe germani, de exemplu, să sară în ajutorul românilor, dacă ei nu au percepția faptului că și unii și ceilalți sunt europeni?
Și a doua, care ține de încredere, dar care ajunge, în cele din urmă, să fie de natură economică: cum ar putea avea încredere cetățenii diverselor state europene să facă, spre exemplu, afaceri, dacă ei se percep unii pe ceilalți ca fiind niște străini?
Sau, altfel spus: cum poate visa construcția europeană la prosperitatea și pacea pe care le promite dacă în continuare cetățenii ei se revendică de la elementul suveran și nu de la cel comunitar?
Este Uniunea Europeană un lucru bun sau nu?
Dincolo de această realitate birocratică, însă, sigur că există o anumită imagine, mult diferită, care este percepută de populația statelor Uniunii Europene.
Astfel, funcție de specificul fiecărei națiuni, mai conservator sau nu, după caz, Uniunea Europeană poate fi: un lucru constructiv, un lucru distructiv, o vacă de muls, o idee măreață, un jucător global, sclava Americii, competiția Americii, dușmanul Rusiei, prietenul Rusiei etc. etc. etc.
Precum o oglindă multifațetată, prin urmare, care distorsionează imaginea inițială, cel sau cea care se privește în ea receptează, în cele din urmă, imaginea propriei conștiințe. Europa, deci, poate fi, sau devine toate cele de mai sus în funcție de cine ești tu, ca persoană. Dacă ești un om pozitiv, plin de speranță, vei vedea în ea un lucru bun. Dacă nu, vei vedea opusul, și tot așa.
Pentru a încheia într-o notă personală, remarc faptul că, în ce mă privește, Uniunea Europeană este cel mai bun lucru care li se putea întâmpla europenilor. Și, mai mult decât atât, este cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla nouă, românilor, fără apartenența la această structură, țara noastră putând foarte bine să fi rămas, astăzi, la nivelul Belarusului, sau poate al Republicii Moldova.
Rămâne doar ca Uniunea Europeană, această idee ambițioasă pe care am pariat cei mai mulți dintre noi, să își dovedească viabilitatea, în ciuda tuturor provocărilor care o amenință. Iar acestea, de la populism și până la diverși actori externi, nu sunt puține.
Sursa foto: Wall-street.ro
Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »
Te-ar putea interesa și:
