Romania nu este nici prima si nu va fi nici ultima tara in care sistemul de pensii private este 'ingropat' de catre un Guvern, Chille, Argentina, Ungaria si Polonia aflandu-se de asemenea pe lista statelor care au ales desfiintarea integrala sau partiala a sistemului privat. Analistii casei de brokeraj Prime Transaction au realizat o radiografie a exemplelor de mai sus si a motivelor care au dus la esecul sistemelor de pensii private.

Precedentul chilian

Anul 1980 a fost un fel de „facere a lumii” in ceea ce priveste trecerea de la sistemul public de pensii la un sistem pre-finantat, administrat privat. In mod neobisnuit, o astfel de initiativa nu a aparut intr-o tara democratica, ci a fost gandita si implementata cu sprijinul dictatorului chilian Augusto Pinochet, de catre un grup de economisti chilieni, la randul lor influentati de laureatul Nobel pentru economie Milton Friedman.

Varianta aleasa in Chile a fost una extrema, in care trecerea s-a facut direct de la sistemul anterior de tip „pay as you go” (in care pensionarii actuali sunt platiti din contributiile viitorilor pensionari) la un sistem pre-finantat, in care fiecare contribuabil este platit la pensie din banii acumulati de-a lungul timpului. Trecerea de la un sistem la celalalt a fost voluntara, insa cota de contributie a scazut de la 21% la 10% pentru pensiile private, ramanand la acelasi nivel in sistemul de stat, asa ca alegerea a fost una destul de evidenta pentru majoritatea populatiei.

Modelul chilian a inspirat majoritatea reformelor sistemelor de pensii realizate ulterior, insa rezultatele sale sunt si in ziua de azi subiect de dezbatere si de controverse. Pe de o parte, se poate spune cu un grad mare de certitudine ca pensiile private introduse in anii `80 au contribuit la o transformarea tarii dintr-una din cele mai sarace din America de Sud intr-una din cele mai bogate. Potrivit unor surse, pensiile private au adaugat 0,5% pe an la cresterea economica obtinuta de Chile in perioada 1981-2001 si au ajutat indirect la iesirea din saracie a milioane de oameni. Pe de alta parte, din mai multe motive, care tin inclusiv de felul in care a fost conceput sistemul, imaginea initiala a pensionarului fericit, intr-o vacanta permanenta prin lume, nu s-a putut concretiza.

In primul rand, scaderea contributiei la doar 10% din salariu a afectat dramatic potentialul sistemului. Entuziasmul initiatorilor reformei si-a pus amprenta asupra estimarilor acestora, un lucru care se vede, din pacate, prea tarziu pentru cei care au contribuit in toata aceasta perioada. Chiar si asa, pentru cei care au contribuit in toata perioada in care au fost activi (peste 30 de ani) pensia atinge mai mult de 70% din ultimul salariu, un nivel care in Romania e de domeniul fantasticului. Totusi, in realitate contributiile au fost mult mai mici de 100% din perioada normala, din cauza muncii la negru si a perioadelor petrecute in afara campului muncii, asa ca rata medie de inlocuire a salariului a ajuns la doar 45%, iar in cazul femeilor la doar 31%, incluzand si ajutoarele sociale pentru pensiile mici (34%, respectiv 24% fara aceste ajutoare).

Nu au ajutat nici costurile mari cerute de administratorii fondurilor de pensii private. In momentul de fata, acestea au comisioane intre 0,41% si 1,48% din salariul impozabil, adica intre 4,1% si 14,8% din contributiile platite catre fond, iar media este in jurul nivelului de 11% din contributii. Comparativ, in Romania comisionul este limitat la 2,5% din contributii plus 0,6% din active anual. Potrivit unui raport realizat de o comisie guvernamentala din Chile, randamentul mediu al fondurilor de la infiintare pana in prezent a fost mai mare de 8%, insa dupa scaderea comisioanelor el a ajuns la doar 3%.

La contributiile mai mici decat estimarile si randamentele afectate de comisioane mari se adauga alte probleme care nu fusesera estimate initial. In primul rand, pensiile private sunt intr-o oarecare masura victimele propriului succes. Acumularea de bani a contribuit la o crestere economica solida de-a lungul timpului, iar investitiile facilitate de existenta fondurilor de pensii au dus, intre altele, la o crestere a puterii de cumparare intr-un ritm mai rapid decat daca ele nu ar fi existat. In aceste conditii, banii stransi in fondurile de pensii nu au putut tine pasul cu cresterea salariilor, de aici venind, in mod paradoxal, o parte a ratei mici de inlocuire. In al doilea rand, cresterea sperantei de viata a facut ca plata pensiilor sa se intinda pe perioade mai lungi decat se estimase initial, ducand la scaderea acestora.

Precedentul argentinian

Argentina s-a insiprat din modelul chilian de trecere la un sistem de pensii private, insa momentul ales a fost unul complet neinspirat. Reforma sistemului de pensii din 1993 a venit ca raspuns la problemele tot mai mari ale sistemului de pensii de stat, asa cum s-a intamplat si in Romania. Spre deosebire de Chile, trecerea a fost doar una partiala, estimarile fiind ca pensiile de stat si cele private vor ajunge sa acopere fiecare cate 50% din pensia totala a argentinienilor.

Anii urmatori au adus insa evolutii contrare celor anticipate. Anii `90 au fost dificili pentru economia Argentinei, culminand cu criza economica din 1998-2002, pe parcursul careia tara a intrat in incapacitate de plata, iar in decembrie 2001 presedintele Fernando de la Rua a fost fortat sa demisioneze in urma unei revolte populare.

Intr-un asemenea context sumbru, pensiile private au fost lovite din doua directii. Pe de o parte, economia in colaps a adus randamente negative, inclusiv din zona titlurilor de stat, considerate in mod normal niste investitii sigure. Evident, o asemenea situatie a compromis imaginea pensiilor private in ochii populatiei. Pe de alta parte, banii acumulati pana atunci erau o gura de oxigen de care Guvernul avea mare nevoie. Chiar si asa, trecerea inapoi la pensiile de stat nu a avut loc dintr-o data, ci treptat, prin masuri care mai intai au crescut rolul statului in sistem, iar apoi au dat posibilitatea contribuabililor sa opteze pentru revenirea la vechiul model. De-abia in anul 2008 a fost luata masura propriu-zisa a nationalizarii pensiilor private, fiind aduse ca argumente faptul ca 77% din beneficiari ar fi trebui sa primeasca ajutoare sociale de la Stat pentru a supravietui cu pensia privata primita, respectiv pierderile suferite din nou de fondurile de pensii private dupa inceputul crizei sub-prime din SUA.

Precedentul maghiar

Ungaria este tara data cel mai des ca exemplu pentru masurile vehiculate in aceasta perioada si in Romania. In anul 2010, guvernul condus de Viktor Orban a promovat un proiect legislativ prin care toti cetatenii care aveau pensii private puteau decide daca vor ca activele lor sa fie transferate in sistemul de stat. Mai exact, activele urmau sa fie transferate, iar cetatenii puteau face cerere sa ramana in sistemul privat. Daca ramaneau, nu ar mai fi primit insa deloc pensie de stat, desi trebuia sa cotizeze in continuare. Prin urmare, in realitate nu a fost vorba de nicio alegere, a fost pur si simplu o nationalizare. Din peste 3 milioane de contributori initiali, dupa punerea in aplicare a legii respective au mai ramas doar circa 100.000.

In mai 2011, activele fondurilor de pensii private au trecut in administrarea Statului, acesta folosindu-le treptat, pentru acoperirea cheltuielilor guvernamentale, inclusiv pentru plata datoriilor publice izvorate din acordul cu FMI incheiat in 2008. In 2012 a fost votata o lege care dadea posibilitatea statului sa transfere activele intr-un fond asemanator Fondului Suveran planificat in prezent de Guvernul roman, iar ulterior detinerile transferate de la pensiile private au fost valorificate prin intermediul acestui fond.

Acesta a fost insa doar finalul unei povesti mai lungi. Sistemul de pensii private din Ungaria, inspirat tot din cel chilian, a fost lansat la 1 ianuarie 1998, avand trei piloni, la fel ca si cel actual din Romania: Pilonul 1, de stat, Pilonul 2, privat obligatoriu si Pilonul 3, privat facultativ. Pilonul 1 ramanea cel mai important, din contributia totala de 31% din salariu, 23% mergand catre el si doar 8% catre pensiile private. Diferenta principala fata de Romania era data de administrarea acestor fonduri. Existau mai multe categorii de participanti la piata, inclusiv angajatorii sau sindicatele putand infiinta fonduri de pensii private.

Si in acest caz, arhitectura sistemului a contribuit in cele din urma la prabusirea lui. Chiar daca 80% din bani ajunsesera sa fie concentrati la doar cinci administratori, piata a ramas una fragmentata si nu a putut atinge punctul critic peste care sa functioneze in mod eficient. Comisioanele erau foarte mari, de 4-5% din contributii si 1-2% din active, ceea ce a afectat in mod semnificativ randamentele obtinute de fonduri. In perioada 1998-2005, randamentul mediu real pe piata fondurilor de pensii private obligatorii din Ungaria a fost zero, variatiile de la un fond la altul fiind insa destul de mari. Ulterior, criza din 2008 a adus noi scaderi ale randamentelor, fondurile ajungand intr-o situatie asemanatoare cu cele din Argentina in 2001. Prin urmare, in anul 2010 nu era vorba doar de foamea de bani a guvernului Orban sau de populismul acestuia, ci si de o nemultumire reala si in mare parte justificata a publicului in ceea ce priveste performantele fondurilor de pensii.

Pentru a intelege mai bine evenimentele din Ungaria, trebuie amintit faptul ca Viktor Orban a fost inca de la inceput un oponent al pensiilor private si, nu in ultimul rand, ca in vara lui 1998 castiga alegerile si isi incepea primul mandat de prim-ministru. Desi nu putea desfiinta pensiile private la doar jumatate de an dupa infiintarea lor, a avut o reticenta constanta fata de ele si a incercat sa le submineze pe parcursul celor patru ani de guvernare. Printre altele, a refuzat sa creasca procentul alocat pensiilor private de la 6% din salariu la 8%, asa cum prevedea proiectul initial (acelasi lucru s-a intamplat si in Romania cu mai multe guverne), a permis intoarcerea la Pilonul 1 pana in 2002, in loc de 1999, apoi in 2002 a facut contributiile la Pilonul 2 optionale, fiind nevoie ca deponentii sa opteze in mod explicit pentru ele in loc de Pilonul 1.

Nationalizarea din 2010 a fost, asadar, o poveste cu final asteptat. Un oponent vechi al pensiilor private a profitat de slabiciunile acestora, provocate in parte chiar de el in trecut, pentru a face o miscare pe care si-ar fi dorit sa o faca de mult.

Precedentul polonez

Povestea fondurilor de pensii poloneze e probabil cea mai apropiata de cea din Romania, dar si cea mai ciudata dintre toate. Sistemul a fost infiintat in 1999, la doar un an dupa cel din Ungaria, si s-a bazat tot pe trei piloni, cel mai important ramanand la Stat, al doilea fiind privat obligatoriu si al treilea privat facultativ. Pe parcurs au fost introduse si conturi individuale facultative, pentru a compensa lipsa de succes a fondurilor de pensii facultative, insa nici acestea nu au avut un succes mai mare.

Fondurile obligatorii au avut o dezvoltare sustinuta, ajungand ca in 2013 sa detina active echivalente cu 18,48% din PIB, acumulate in 14 ani de activitate. Modul de organizare (inca) este similar cu cel din Romania, cu fonduri de pensii administrate in cea mai mare parte de subsidiare ale unor institutii financiare internationale si cu bariere mari la intrarea pe piata. De aici au aparut avantajele, dar si dezavantajele aferente. Pe de o parte, fondurile au atins masa critica necesara pentru a asigura profitabilitatea administratorilor, iar variatiile intre performantele lor nu sunt atat de dramatice cum au fost in Ungaria.

Pe de alta parte, lipsa concurentei a dus la comisioane mari si interes scazut pentru maximizarea randamentelor, iar dimensiunile fondurilor le-au facut sa aiba probleme in a gasi suficiente tinte investitionale. In privinta comisioanelor, la fel ca si in Romania, au fost reduse pe parcurs limitele maxime admise, iar in prezent se intentioneaza noi reduceri ale acestora.

Limitele investitionale destul de stricte au facut ca in perioada crizei din 2008 fondurile de pensii poloneze sa nu fie afectate in mod dramatic de prabusirea pietei de actiuni, iar acumularea de capital si finantarea facila pe care o primea Statul prin intermediul acestor instrumente au contribuit la performanta Poloniei, unica in Europa la acel moment, de a nu intra in recesiune. Totusi, ramanerea pe crestere economica s-a facut cu pretul acumularii unor deficite bugetare mari, care au inceput sa puna presiune tot mai mare pe finantele publice ale tarii. In 2010 deficitul bugetar a fost de 7,9%, iar datoria publica ajunsese la finalul anului la 52,9% din PIB, periculos de aproape de nivelul maxim de 60% prevazut in Constitutie.

Motivul principal pentru care s-a ajuns in aceasta situatie a fost lipsa de realism a estimarilor facute la implementarea sistemului, in anul 1999. La momentul respectiv s-a pornit de la ideea ca deficitul provocat fondului public de pensii prin transferul unei parti a banilor la fondurile private va fi finantat din doua surse principale: privatizarea, respectiv reforma sistemului public. Din pacate, ambele variante au fost supraevaluate. Sumele nete atrase din privatizare intre 1999 si 2010 au reprezentat mai putin de jumatate din transferurile catre fondurile de pensii in aceeasi perioada. Reforma sistemului public de pensii a mers chiar mai prost. Daca la inceput se estima ca bugetul de pensii va ajunge pe excedent in 2010, dupa implementarea unor reforme prin care sa fie eliminate mai multe privilegii pentru unele grupuri de beneficiari, realitatea a stat exact invers. De la venituri de 83,1% din cheltuieli in 1999, in 2010 nu doar ca nu s-a ajuns la egalitate intre venituri si cheltuieli, ci procentul a scazut pana la doar 55,7%. Obiceiurile specifice politicienilor est-europeni au facut ca privilegiile din sistemul public de pensii (pensiile speciale, de exemplu) sa fie extinse, in loc sa fie eliminate.

Punand cap la cap toate lucrurile de mai sus, e clar ca pensiile private au fost o dezamagire pentru polonezi, insa asta s-a intamplat doar pentru ca asteptarile au fost unele exagerate, parcursul asumat la inceput in privinta pensiilor publice nu a fost respectat deloc, iar vointa politica necesara pentru a fi asumat impactul bugetar al transferului de la public la privat a disparut incet incet, sub presiunea electoratului.

Rezultatul a fost o prima reforma a pensiilor private in anul 2011. Cel mai important element al acesteia era reducerea contributiei la fondurile private de la 7,3% la doar 2,3%, restul de 5% ajungand in conturi individuale la institutia care administreaza sistemul public de pensii, dar fiind in realitate folosit pentru plata pensiilor curente. Ulterior, procentul ar fi trebuit sa creasca treptat de la 2,3% pana la 3,5% in 2017. Obiectivul asumat al reformei din 2011 fost asigurarea unui echilibru bugetar, considerandu-se ca finantele publice nu pot suporta o contributie la fondurile de pensii private precum cea hotarata in 1999.

In mod previzibil, bugetul nu a dus-o mai bine nici in noile conditii, iar in 2014 a venit o decizie surprinzatoare, mai ales daca tinem cont de autorul acesteia: premierul pro-european Donald Tusk, care a impus nationalizarea a 51,5% din activele fondurilor de pensii private, mai exact titlurile de stat aflate in portofoliul lor. Explicatiile oficiale au fost lipsite de substanta, mergand mult spre zona populista (comisioanele mari, pretinsa lipsa de eficienta a fondurilor) si spre bagatelizarea efectelor masurii, care ar fi fost de fapt doar o modificare contabila, din moment ce instrumentele nationalizate erau oricum emise de Stat. Un amanunt interesant este viteza cu care au fost trecute prin Parlament modificarile: trei zile in camera inferioara si o singura zi in cea superioara.

Guvernul Tusk nu s-a limitat insa la a lua o parte din banii fondurilor de pensii, ci a mers chiar mai departe. In primul rand, participarea la fondurile de pensii private a devenit optionala, iar contributiile celor care nu au facut cerere sa ramana in sistem au fost virate integral la Pilonul 1 de pensii, in aceleasi conturi individuale infiintate in 2011. Mai mult, cererea de a ramane la fondurile private a putut fi facuta doar pe parcursul a trei luni, perioada in care fondurile de pensii nu au avut voie sa-si faca reclama. Urmatorul moment in care s-a mai putut reveni la sistemul privat a fost in 2016, iar in prezent acest lucru se poate face doar o data la patru ani. Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, cu 10 ani inainte de pensie incep sa se transfere bani de la pensia privata catre Stat, anuland mare parte din potentialul de capitalizare. Nu in ultimul rand, fondurilor li s-a interzis sa mai investeasca in titluri de stat, ceea ce inseamna pe de o parte un potential de profit mai ridicat, insa pe de alta parte riscuri mai mari decat in mod normal.

Printre efectele evidente ale nationalizarii din 2014 se numara scaderea activelor administrate de fondurile de investitii de la aproape 300 miliarde de zloti (aproximativ 20% din PIB la momentul respectiv) la doar jumatate, scaderea temporara a datoriei publice a Poloniei cu aproximativ 8% (procent „recuperat” ulterior), si mai apoi cresterea ponderii actiunilor in activele fondurilor de pensii pana la 85% in anul 2017. Efectul mai putin vizibil este si cel mai grav: pentru un plus nesemnificativ de bunastare in prezent a fost sacrificata mare parte din bunastarea din viitor.

Daca un premier aparent favorabil economiei de piata a putut lua asemenea masuri, de la noua guvernare instalata in 2015 nici nu se putea astepta mai putin decat desfiintarea fondurilor de pensii private. Ceea ce ar urma sa se si intample, potrivit unui proiect din anul 2016, amanat insa de mai multe ori, cel mai recent deadline fiind iulie 2018. Mai exact, 25% din banii ramasi in fondurile de pensii ar urma sa ajunga la Stat, iar restul sa fie transferati in conturi de investitii individuale voluntare. Pare o finalitate mai buna decat ar fi fost de asteptat, insa deocamdata nu e ceva cert. Exista printre politicienii partidului de guvernamant pareri diferite, mergand pana la a trece toti banii la Stat, asa ca va trebui asteptata implementarea efectiva a masurilor pentru a vedea care varianta va fi adoptata. Nici macar dupa acel moment nu se va putea vorbi de vreo certitudine, avand in vedere istoricul de instabilitate din jurul pensiilor private.

Spuneam mai sus ca precedentul Poloniei este cel mai ciudat dintre cele enumerate, iar dupa ce am trecut in revista evenimentele, incepe sa fie clar de ce e atat de ciudat. Chile a facut greselile deschizatorului de drum, nu avea de unde sa invete sa le evite, Argentina a implementat sistemul intr-un moment neinspirat, fiind lovita la scurt timp de faliment si de convulsii sociale, iar in Ungaria s-au combinat greselile de concepere a sistemului cu criza economica din 2008 si cu actiunile unui adversar declarat al pensiilor private, ajuns la putere. In Polonia nu s-a intamplat insa nimic din toate acestea. Sistemul a functionat si si-a aratat din plin efectele prin transformarea pietei de capital poloneze intr-un hub financiar regional, rivalizand cu cel din Austria, si prin contributia la pastrarea pe plus a economiei in perioada 2008-2009. Cazul Poloniei nu este despre pensiile private, ci despre populism, manipularea opiniei publice si tentatia irezistibila de a alege calea cea mai facila, o tentatie careia doar marii oameni de stat ii pot rezista.

Abonează-te pe

Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »

Despre autor
Ionut Sisu
Ionuț Șișu scrie pentru Wall-Street.ro din anul 2011, iar în prezent ocupă funcția de redactor-șef adjunct . El și-a început activitatea în presă în 2007, în departamentul de limbă engleză al Mediafax monitorizare. În perioada 2008-2009, Ionuț a acoperit domeniile piețe de capital și finanțe personale în cadrul Business Standard, publicația de afaceri a trustului Realitatea-Cațavencu. După o scurtă perioada de timp în cadrul Corect...

Te-ar putea interesa și:



Mai multe articole din secțiunea Piețe de capital »



Setari Cookie-uri