Era 1990 si o sa tin minte ziua de 20 mai nu pentru ca as fi constientizat eu mare lucru, la doar 8 ani, din ce se intampla, ci pentru ca am fost obligat de tatal si mama mea sa ies din casa. Abia fusese ziua mea de nastere si aveam pofta sa ma joc cu noile cuburi primite. Nu aveam pofta de plimbare.

M-am imbracat, mi-am pus in picioare “tenesii” luati de la Romarta Copiilor, apoi, de mana cu mama si tata, am plecat spre Scoala 117, din Cartierul Militari. Ma intrebam de ce trebuia sa merg, nu aveam scoala.

Pe drum, tata imi explica faptul ca mergem sa alegem. Ce sa alegem? De ce sa alegem? Din Revolutie nu intelesesem decat faptul ca am fost urcat intr-un personal rapanos, in miez de iarna, si trimis de urgenta de parinti, la bunicii mei din Mehedinti, intr-un sat uitat de lume. Acolo, bunicii se uitau cu ingrijorare la televizorul Sport alb-negru, in timp ce eu ma minunam de zapada enorma din batatura. Imi ajungea pana la mijloc. A fost o iarna cu multa zapada, in ’89.

Si in 1990 am avut primele alegeri libere, dupa decenii de comunism. Am intrat cu mama in cabina de vot si tot mama m-a lasat, atunci, sa votez pentru prima oara. Mi-a pus stampila in mana si mi-a aratat unde sa o pun. “Apas-o bine, dar o singura data se face. Asa, bravo!”. Eram mandru. Simteam ca facusem ceva, am fost “activat” si, desi nu pricepeam exact ce facusem, simteam ca trebuie sa fie ceva important. Erau mai multi adulti in scoala mea primara, decat eram obisnuit. Si parea ceva important.

In drum spre casa am cotit la o cofetarie, am mancat o savarina. Premiul meu pentru ca “i-am ajutat” pe parinti sa isi exercite dreptul la vot. Si, chiar daca nu a iesit partidul pe care il doreau ei, FSN-ul lui Ion Iliescu castigand zdrobitor, experienta primei iesiri a mele la vot m-a marcat si in anii care au urmat.

In timp, mi s-a explicat puterea democratiei. Nu la scoala, institutie care nu a facut mari progrese fata de anii ’90, cat de catre parinti, de bunici. Indiferent de ideologia politica, de asteptari, am fost inca de mic educat sa inteleg ca cea mai puternica arma a omului intr-un stat democratic este stampila, pe care punem mainile o data la cativa ani. “Ea este egala cu penita, pentru un scriitor – are aceeasi putere”, mi se spunea.

Si am bagat la cap. Prima oara cand am votat, la 18 ani, priveam mandru stampila de pe buletinul meu, inca era din acelea vechi, cu hartii. Am avut o stare de bine. Participam, activ, la evolutia statului in care traiam. Si atunci am mers tot cu parintii la vot si am avut, tin minte, un sentiment de maturitate, de mandrie, ca merg alaturi de ei ca egal, ca “om mare”. A fost inca un pas important in realizarea faptului ca nu pot depinde de altii, ca pot avea propriile ideologii si dorinte, ca trebuie sa imi croiesc singur drum in viata.

Doua lectii extrem de importante pe care nu le-am uitat nici acum, la aproape 20 de ani distanta.

Ii inteleg pe tinerii care nu au iesit la vot in ceea ce, sper sa ma insel, ar putea fi numita de istorici “fatidica zi de 11 decembrie”.

Nu este vina lor. La 18, 19, 20 de ani, nu iti sta gandul la vot. Te gandesti doar cum sa te distrezi, sa iesi cu prietenii, sa profiti de o zi cu soare prin parcuri, cluburi, baruri. Viitorul tau este deschis, ti se pare ca ai lumea la picioare si nimeni nu ti-o poate lua. Esti student, iti face cu ochiul colega aceea, oachesa, si te gandesti numai la cum sa fii cu ea. Nu iti pasa de vot, nu ai timp de asa ceva. “Lasa ca voteaza altii, oricum sunt toti o apa si un pamant”, rade un grup de tineri, in centrul vechi, ciocnind halbele de bere.

Nu este vina lor. Este, in primul rand, vina parintilor. Cati dintre parintii celor de 18-24 de ani i-au luat cu ei, cand erau mici, in cabina de vot? Cati au avut rabdarea, timpul, sa ii invete ce inseamna democratia? Cati s-au impus, la implinirea varstei de 18 ani, si le-au zis sa vina cu ei sa voteze? Da, este o perioada de rebeliune, de testosteron, insa un parinte ar trebui sa poata sa transmita aceste ideologii de baza oricarui copil al lor.

Nu este vina lor. Este vina sistemului de invatamant, sau, mai exact, al oamenilor care l-au distrus sistematic. As introduce o materie, inca din scoala generala, in care sa iti inveti drepturile, importanta lor, prin care sa aflii notiuni despre legi, Parlament, Guvern, Presedintie, ce face fiecare institutie esentiala a statului. Sa intelegi importanta votului. Invata-i, fa-i pe copii sa se obisnuiasca cu ideea ca ei reprezinta viitoarele piloane ale statului si sa nu-si lase destinele pe mainile altora. Sa invete ca presedintele tarii are MULT, dar MULT mai putina importanta decat Parlamentul; sa invete ce important este Guvernul, Parlamentul, si oamenii din el, in relatiile internationale.

Imi pare rau nu de rezultatul alegerilor – pana la urma perfect democratic si cel mai probabil mult mai corect decat in anii precedenti, cat gandindu-ma ca urmatoarele generatii vor vota din ce in ce mai putin, si nu din cauza lor, ci din cauza educatiei primite. Am avut sansa sa schimbam ceva, dar, de fapt, ne-am afundat si mai mult, repornind un bulgare de zapada care, pentru a fi stavilit si oprit, va necesita eforturi intreite. Si, fara indoiala, victime. Victime in spitale insalubre, victime in scoli, victime in trafic, dar si victime mai putin vizibile – companii care, nesustinute de economie, vor intra in faliment, multinationale care vor fugi de Romania ca de ciuma.

Lansez un apel catre tine, draga parinte – educa-ti copilul in spirit civic. Fa-l sa inteleaga ca el isi poate construi singur destinul, nu depinde de altii. Invata-i importanta democratiei si povesteste-le cum era inainte, cand ei inca nu existau – arata-le Coreea de Nord, povesteste-le ce inseamna sa nu poti vota, oricat de mult ti-ai dori. Copiii nu vor decat sa se joace pe computer, sa iasa in fata blocului sa bata mingea. Rupe-l din zona de confort si, incet-incet, adu-l cu picioarele pe pamant.

In caz contrar, cand ei vor fi crescut, nu vor mai avea o tara in care sa traiasca asa cum ti-ai dori sa o faca.

Sursa foto: Shutterstock: Gabriel Petrescu

Abonează-te pe

Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »

Despre autor
Alex Goaga
Alex Goaga scrie despre antreprenoriat, new media si IT&C de peste sase ani, visand (in timpul liber!) la viitoarele holograme portabile “tip Star Wars”. Pasionat de citit (benzi desenate printre altele) .

Te-ar putea interesa și:



Mai multe articole din secțiunea Social »



Setari Cookie-uri