Dintre bucatariile nord-africane si din Orientul Apropiat, cea turceasca si cea libaneza sunt cele mai apreciate de catre europeni si multi oameni din partea aceea de lume pot trai linistiti si chiar bine de pe urma unui mic restaurant in care, de regula, lucreaza cu toata familia.

Primele restaurante libaneze despre care eu imi aduc aminte in Bucuresti au fost Piccolo Mondo si Bradet (acum e o “taverna” acolo). Acum, dupa aproape 20 de ani, am numarat 17, dintre care 5 deschise numai in ultimele luni.

Cel mai cunoscut dintre toate e Piccolo Mondo, de pe Clucerului. Nu cred ca a schimbat vreodata meniul de cand e deschis, insa nici nu cred ca are de ce si nici cu ce, pentru ca gasesti cam tot ce se poate la ei.

Altele, tot cunoscute si cu clientela fidela in Bucuresti, sunt Capitan, de pe Splaiul Unirii (departe, se ajunge numai cu masina mica la ei), Four Seasons, de la Piata Gemeni, Coin Vert, intr-o baraca pe langa Manastirea Casin si El Bacha, care acum e la Piata Alba Iulia, dupa ce s-a mutat de la Marriott. Au deschis de curand si un al doilea El Bacha, in Pipera, iar Coin Vert-ul e tot al lor, insa nu i-au schimbat numele, fiind deja un mic brand.

Toate au mancare buna si doar niste cunoscatori sau niste libanezi de-ai lor ar putea sa vada niste diferente semnificative intre ele, acolo unde orice bucurestean ar putea baga mana in foc, probabil, ca mancarea e la fel. Tot un restaurant vechi e si Blida, in Grozavesti, insa despre acela se vorbeste putin si rar, cred ca mai mult din cauza atmosferei “romanizate” decat a mancarii, care e destul de buna si la ei, totusi.

Locul lui El Bacha la Marriott a fost luat de catre El Mir, insa obisnuitii locului spun ca nu mai e chiar la fel de buna mancarea la ei. Alte restaurante libaneze despre care se vorbeste ceva mai putin sunt Tulin, pe langa Stirbei Voda, Tripoli, pe Calea Calarasilor, si Beirut, un mic local aproape de Arcul de Triumf. Eu am mancat bine la ultimele doua si ceva mai putin bine la primul, insa asta s-ar putea sa nu insemne mare lucru, am auzit pe altii care au laudat Tulin-ul – e drept, nu cu atat entuziasm cu cat i-am vazut facand-o in alte cazuri.

Dintre restaurantele noi, unele sunt doar mutate din alte locuri, cum e cazul lui Habibi, care e din toamna trecuta in Barbu Vacarescu, dupa ce mai multi ani inainte a fost in Vasile Lascar. Habibi e cel mai “spilcuit” dintre toate restaurantele libaneze, nu ai spune ca esti intr-un astfel de local pana nu deschizi meniul. Mancarea e buna, au cateva feluri cate mi s-au parut mai bune decat la celelalte restaurante, insa au si unele evident mai putin reusite.

Un fost asociat al celor de la Habibi a deschis de mai putin de doua luni Palmyra, langa Piata Gemeni si langa Four Seasons, cu mancare buna, si el. Tot mai noi sunt Cafe Unique, in Centrul Vechi, despre care nu stiu nimic (e singurul dintre toate pe care le stiu la care nu am ajuns), si La Vieille Marmite, pe Marasesti, deschis de cateva luni, care mi-a placut foarte mult, si pentru mancare, insa, mai ales, pentru primirea pe care am avut-o din partea patronilor si a bucatarilor.

Citeste si:

Doua restaurante facute cu grija pentru detalii, in care s-a investit destul de mult, care au tintit sus si care au si reusit sa se plaseze direct in top sunt Chez Toni, de pe malul lacului Tei (in locul lui La Provence) si Grenadine, in dreapta Evei, aproape de bulevardul Magheru. Acestea doua concureaza frontal cu Piccolo Mondo, cu El Bacha si cu Habibi pentru cea mai buna mancare libaneza din Bucuresti, insa niciunul nu cred ca va reusi vreodata sa-i “eclipseze” clar si definitiv pe ceilalti, fiecare are cate un fel sau doua despre care lumea spune ca sunt cele mai bune. Si sunt sigur ca si in aproape oricare dintre celelalte restaurante libaneze din Bucuresti poti gasi cel putin cate un astfel de fel de mancare despre care sa spui ca e cel mai bun dintre toate, numai ca nu am reusit eu sa mananc atata la fiecare...


In ceea ce priveste amenajarea, se stie ca orientalii (fie ei dintre cei “apropiati” sau cei mai “indepartati”) nu dau doi bani pe asa ceva si prefera sa puna tot ce au doar in farfuria clientului. Intr-adevar, cele mai multe sunt sumar amenajate, sau, cand se fac ceva investitii in aceasta directie, rezultatele par ciudate sau chiar puerile multora dintre noi. Dupa cum am scris mai sus, eforturi mai mari in aceasta privinta au facut cei de la Chez Toni, de la Habibi, de la Grenadine si de la El Bacha, cel mai reusit si mai placut fiind primul din aceasta enumerare, dupa parerea mea. Mai ales ca are si o terasa in fata, situata in mijlocul unui parc.

Insa partea cea mai interesanta la aceste restaurante orientale, cea care le individualizeaza, e relatia patron – client, adesea si cu aparitia bucatarului pe acolo. Multora tocmai de aceea le place sa mearga la aceste restaurante, ca sunt primiti cu bratele deschise si cu bucurie nedisimulata de catre patronii si bucatarii vorbaresti, incantati sa aiba oaspeti la orice ora din zi si din noapte, si care te fac mereu sa te simti “in vizita la ei acasa”. Si asta cu atat mai mult la noi, unde aceasta “experienta” e inca o mare noutate absoluta pentru multi bucuresteni, care nici nu prea stiu cum sa reactioneze si carora le vine chiar greu sa creada ca o asemenea primire poate fi din inima. Dinspre ospitalitate si caldura, cel mai bine m-am simtit la Chez Toni si la La Vieille Marmite, dar si la Tripoli. La cateva minute de la intrare, Toni ne-a declarat cei mai buni prieteni ai lui.

La fel ca si pe toti ceilalti clienti, evident, care ii devenisera prieteni cu cateva minute inaintea noastra. Am aflat despre nevasta, despre copii, despre cati bani a bagat in restaurant, de unde cumpara pestele, de unde cumpara nautul, de unde cumpara piperul, de unde cumpara rosiile si de ce se duce el personal sa le aleaga, cum a inventat el narghileaua cu mar, cat de suparat a fost cand Michael Barclay a scris ceva neadevarat despre el, cum a venit el in Romania si cum s-a hotarat sa faca un astfel de restaurant, de ce e convins ca al lui e – de departe – cel mai bun din Bucuresti, cum mai fenteaza el Fiscul romanesc (doar putin, ca sa poata ramane competitiv...), cum trebuie sa se duca sa se opereze la ochi si la ce ora are programare... Si multe, multe altele, evident...

Sigur, unii clienti ar prefera sa se uite la emisiunile din televizorul de pe perete in timp ce mananca, nu sa-l asculte pe el, insa sunt convins ca Toni ii “ghiceste” repede pe acestia si ii lasa in pace. Si vine la noi, astilalti, carora ne face mare placere sa-l avem alaturi. Si la La Vieille Marmite a fost la fel, acolo am ajuns imediat prietenul patronului, care l-a chemat imediat si pe bucatar, ca sa ne imprietenim cu totii, ceea ce am si facut, cu mare placere. Apoi cu al doilea bucatar, tot libanez (cel cu mustata), cu nevasta romanca a bucatarului si chiar si cu ala micu’...

De aceea nu as da un restaurant libanez dintr-o casa darapanata, cu fete de masa gaurite si schimbate doar o data pe saptamana, pe unul dintre acelea... stiti despre care vorbesc...

Care este restaurantul libanez preferat din Capitala? Comentati si pe Forumul wall-street.ro.